Zâmbet colorat

Și simt așa că fiecare fir de nisip ascunde o poveste....nu am încercat să construiesc castele din el...nici măcar să aflu dacă și a mea stă scrisă pe undeva pe acolo. Cu siguranță unele valuri s-au izbit prea tare de țărm, sau prea devreme așa că nu am mai reușit să construiesc mare lucru. Tot astfel gândurile și trăirile mele se izbeau dramatic de tăcerile oamenilor....sau de replicile actorilor, de gesturile păpușarilor. E ca și cum îți cumperi un soare, pentru care trebuie să plătești tribut toată viața, pentru fiecare rază de lumină pe care ți-o arată. Fiecare mângâiere caldă a acestui soare înseamnă un minus în altă parte. Poate că există o lege mai mult sau mai puțin corectă a compensației care așează în dreptul fiecărui da un nu. Cu toate acestea nu am înțeles nici până acum de ce anumite destine sunt guvernate doar de poate și probabil, de ce în miez de noapte întrebările mele se frâng pe jumătate....nici nu mai am cutezanța să le termin.... sau poate sunt anumite răspunsuri care ...își vor găsi calea în cealaltă parte a vieții mele.

Mereu am fost un susținător al păcii, al iubirii și al iertării, dar de la o zi la alta observ cu stupoare că atunci când las de la mine, mai rău fac. Parcă printr-un compromis în loc să dau mai curând iau o șansă relației respective; în loc prin vorbă bună să-ți apropii un om, mai degrabă îl alungi. Probabil că doar mitocăniile și mojiciile mai contează astăzi. Nu mai am nici cel mai mic dubiu. E trist că oamenii au ales să nu mai trăiască prin simțire, apelează la orice fel de trucuri pentru a obține ce vor și atunci când eșuează caută scuze, în loc să-și asume inepția. Cred că toți ne naștem cu un mic handicap....al meu a fost să-i împac pe ceilalți, să-i ascult fără să aștept ca măcar unul să mă înțeleagă și pe mine....să ofer zâmbete...gratuit. Am înțeles că alții nu sunt ca mine, că ideile mele despre respect, încredere și verticalitate nu-și vor găsi rostul în acest infern. Învăț lecția grea a detașării și cel mai tare doare cand simt că nu mă mai doare.

Între vis și realitate, între așteptare și neliniște, între noapte și zori e o punte atât de mare, pe care doar voința omului poate să o treacă. Dar ce se întâmplă atunci când cauți ceva atât de mult, când ai fi în stare să sacrifici totul poate chiar și pe tine însuți pentru a-ți vedea visul împlinit? E ca și cum ți-ai dori o stea anume, te chinui o noapte întreagă să ajungi la ea și când dai s-o prinzi observi că a venit ziua.

Poate că fericirea pe care noi o considerăm temelia universului nostru e doar o steluță între atâtea alte corpuri cerești. Am orbit privind-o numai pe ea, suspinând că e prea departe și nu am putut vedea că fercirea era atât de aproape.

Faint hearts never won fair lady. Fear not, my friends.

Într-o singură privire stau ascunse poate toate amintirile uitate, visele neîmplinite sau cuvintele nerostite de bărbatul iubit.Păcat că unii nu reușesc să mai termine ceea ce au început și că nu pe orice minge de fotbal scrie gol.Cred că unii bărbați chiar nu pot înțelege că inima unei femei nu se caștigă cu vorbe goale și promisiuni deșarte....și că orice picătură în plus poate face paharul să dea pe dinafară. Păcat că nu toți își merită pantalonii pe care-i poartă!

Mititică și înfiptă crăpam rigla pe capul colegului de bancă, în primul an de școală...doar pentru că a îndrăznit să molfăie ceva dulce și bun în fața mea, de parcă nu știa nemernicul cine e Micuța pofticioasă. Când mă enervam băteam cu pumnul în masă, apoi în pereți....pentru că cineva trebuia să audă cum „răcnește” eul meu...Aveam părul scurt când eram mică, așa ca să mă pot cățăra mai bine prin copacii din grădina bunicilor și ziceam eu că-s puternică, că dacă nu am codițe nu are nimeni cum să mă atace, să mă tragă de păr. Plângeam doar noaptea căci aflasem de la tata „în viață tre’ să fii bărbat.Și bărbații nu plâng niciodată.”Ascultam Andri Popa și mă visam haiduc, iar grevele mele erau memorabile atunci când bunicul refuza să-mi dea tot paharul cu vin. Ei da’ ce știam eu ce-i diplomația, să-l rog, să-l iau cu frumosu’...nu mai bine...direct : ”Îmi crapă imna!”căci nu știam să pun vreun „i” cuvântului și punct deasupra lui cu atât mai puțin.

Astăzi caut în oglindă ceva, un detaliu prin care să descopar haiducul de altădată....printre atâtea accesorii ale feminității singura mărturie a „băiețelului” ce-am fost rămâne caracterul solar, curajul de a crea un vis greu și mare, de a mă aventura chiar și-ntr-o cușcă plină cu lei...Nu de puține ori mi se întâmplă ca de pe culmile puterii să ajung în brațele slăbiciunii....Dar mă gândesc”În viață tre’ să fii bărbat.”...

E haiduc

Oamenii totali sunt aceia care nu așteaptă ca o sală întreagă să-i aplaude, cei care au puterea să fie ei oriunde și în fața oricui, cei care știu să piardă și să pornească din nou la drum. Ei iau viața din plin pentru că dau totul...sunt singurii care înțeleg că jumătățile de măsură le înjumătățesc destinele, de aceea trăiesc din plin tot ce e bun și tot ce e rău...și construiesc noi tipare, căutând în valorile vechi materia prima pentru noile încercări ale destinului.

Doar un astfel de om total poate înțelege că în anumite momente poți da totul fără să te pierzi pe tine....Omul e doar o mică parte din întreg, totuși fără aceasta părticică lumea capătă alte nuanțe....Viața privită în ansamblul ei pare ceva atât de mare și de vast, însă trăită pe bucăți e ceva infim și neînsemnat.

O mare poate fi infinită, zbuciumată și neobosită....însă fiecare val are o poveste.

Eu știam că timizii sunt acei oameni sensibili cărora le e teamă să-și exteriorizeze stările, să nu piardă ceea ce prețuiesc mai mult....de aceea în anumite situații ezită. Dar sunt oameni buni la suflet, incapabili de o anume răutate gratuită. Și totuși nu înțeleg mania curvarilor de a epata în băieți timizi și cuminți? Nu sunt ei oare cei care învârt femeile pe degete ca niște macho adevărați? De ce să strici mitul timidului cu astfel de trucuri? Un băiat timid umblă cu panarame? Își bate joc de o fată sensibilă? Minte cu nerușinare când are ocazia....amăgește și dă speranțe false?

Un barbat timid ar fi încântat să aibă alături o femeie curajoasă, pentru că asta i-ar face lui calea mai ușoară. Dar în situația în care acest curaj îi apare ca o ofensă la adresa masculinității lui, mai este oare timid? În situația în care sfidează inițiativa fetei prin refuzuri repetate, mai este oare vorba despre timiditate?

E trist că în zilele noastre timiditatea a ajuns un instrument în mâinile celor mai abili manipulatori sentimentali.

Unde sunt oare timizii autentici?

Lașii sunt creaturi ciudate care se tem și de propria umbră...sunt escrocii sentimentali care-și plâng de milă o viață întreagă că n-au fost în stare să-și apere șansa la momentul oportun. Sunt cei care rămân prinși în mrejele trecutului, fiindcă se tem să încerce ceva nou, sau cei care visează cu ochii deschiși la castelele de nisip ale viitorului, uitând să-și trăiască prezentul. Sunt avocații slabi, care nu găsesc scuze clienților lor și atunci le inventează pe moment pe cele mai penibile. Sunt măscăricii care ating culmile ridicolului, cei care invocă imperfecțiunea structurii umane pentru a motiva cumva lipsa lor de spirit și de caracter. Cei care n-au greșit niciodată cu nimic față de nimeni, ci doar lipsa de experiență i-a făcut să se comporte ca niște găini.Ei sunt niște suflete atât de neînțelese căci nu putem exprima în cuvinte, de fapt nici ei nu pot vorbi despre aceasta mentalitate de loser care-i definește. Iar dacă te legi de ei și le spui în față că sunt niște proști, se vor simti lezați”Ce tare m-ai luat, eu sunt timid!”de parcă lașitatea e totuna cu timiditatea...pff...în nota obișnuită.

Oare cum să alegi între un pod șubrezit, bătut de vânturi și ploi și un drum lung și nebătătorit încă? Parcă totuși podul....dar dacă se rupe?! Și ce... m-am lovit de atâtea ori, acum măcar știu cum să cad. Sau nu...mai bine îmi iau aripile în spinare și zbor. Bine măcar că le am și pe astea. Deci nu-i totul zadarnic! În definitiv asteas-s cărările care mi-au fost date...

Cei de la Zu se întreabă retoric “unde sunt fetele de altă dată"....printr-o scurtă poezioară ironică la adresa fetelor din zilele noastre. Dar baieții? Au rămas oare la fel? Zu hai să fim cinstiți:

„Multe s-au schimbat cu timpul.Unele doar în „mai prost”,

Chiar și băieții sunt altfel, nu mai sunt deloc ce-au fost.

Înainte te plimbau 2 ani prin parc,

Acum în 2 zile vor să te ducă direct în pat.

Înainte îți aduceau flori, scriau versuri....

Acum te „agață” prin prieteni.

Înainte iubeau total, o singură fată

Acum îți rad în nas „mai este pește în baltă!”

Le plăcea să-ți facă curte,

Astăzi timp mai au doar pentru curve.

Știau ce-i fidelitatea și iubirea și cuvântul

Astăzi au niște concepții, mai că te apucă plânsu’.

În trecut știau să piardă,

Acum ura și gelozia le face viziunea oarbă.

Aveau curaj, făceau armată

Astăzi vor ca inițiativa să vină de la fată.

Se scuză ieftin, se dau timizi

Când de fapt sunt niște lași stupizi.

Știau să fie bărbați, să-și asume răspunderile....

Azi își plâng de milă mai ceva ca bocitoarele:

Că n-au noroc, nici fete

De parcă nu tot ei le schimbă ca pe șosete.

Și uite așa pozăm în mari eroi, dar am uitat demult să fim domni.

O ardem în vorbe mari,

Defilăm ca niște crai.

Pe vremuri ar fi făcut orice măcar o secundă să te alinte.

Astăzi îți pun termene: așteaptă-mă

Că-ntr-un an, doi voi fi băiat cuminte.

Când oamenii văd lumină înțeleg fericire ...ei nu au răbdare să desfacă toate cojile fructului, până la cea din urmă,vor doar să-l stoarcă și să-și potolească setea cu sucul rece și bun. Oamenii se supără repede și iartă greu atunci când nu le zâmbești...Ei cred că o femeie frumoasă este cea mai fericită și că un bărbat puternic nu plânge nicicând. Oamenii vorbesc mereu despre libertate, dar nici măcar nu știu ce înseamnă asta. Caută cu disperare în trecutul tău, în mesajele telefonului, în pozele albumului, în gesturile tale, orice amănunt ca să te cunoască până la os...să poată lovi mai ușor. Se cred diferiți și se simt ofensați când le spui că sunt toți la fel, dar cum, dacă aproape toți țin nedreptățile în brațe? Toți se victimizeză, dar contribuie la răul altuia.Nu accepta diferențele și vor ca toți din jurul lor să li se alăture, cel ce este „altfel” trebuie să plece doar pentru că nu vrea să fie o oaie într-o turmă. Să plece pe lună, pe marte sau unde va ști, căci pământul e a celor mulți și doar ei au drepturi aici. Oamenii cer egalitate în drepturi dar se simt nedreptățiți când le amintești că au și obligații.Strigă sus și tare: ”Cum? De ce ai făcut asta?” când ei nu sunt în stare să facă nimic, doar să privească și să judece....Ce am făcut eu? Poate nimic sau poate totul ...oricum tot ce mi-a stat în putință să înțeleg ceva din viața asta....Oare de ce dintre atâtea capete plecate niciunul nu mai îndrăznește să privească spre orizontul albastru? E mult prea sus? Sau suntem noi prea jos?