Zâmbet colorat

Ai ȋnţeles vreodatǎ de ce ȋmi plac sfârşiturile? Nu pentru nuanţa lor dramaticǎ, ci pentru faptul cǎ ȋncununeazǎ ȋntreg filmul de glorie. La drept vorbind, ȋn sfârşit stǎ toatǎ esenţa…tot mesajul….Aşa şi acum…nu faptul cǎ ȋnchei cu aceste rânduri o paginǎ din viaţa mea mǎ face sǎ sper sau sǎ zâmbesc mai mult….ȋnvǎţarea unei lecţii, schimbarea menitǎ sǎ fie pentru totdeauna m-a fǎcut sǎ-mi ȋnving propriile temeri şi sǎ descopar cǎ se poate şi fǎrǎ rǎu. Ȋn lipsa rǎului nu-mi rǎmâne decât binele.

Pentru sfârşiturile impuse de destin nici mǎcar nu ai pe cine ȋnvinovǎţi….scenaristul, da, el a fixat rolurile şi a dat replicile...dacǎ mǎ mai ȋntorc? Nu-mi plac reluǎrile pentru cǎ am impresia cǎ stau pe loc....se ȋntrerupe firul acţiunii...şi apoi acelaşi film vǎzut de prea multe ori ȋşi pierde din suspans.Insǎ dacǎ regizorul decide reluarea scenei...o voi relua cu aceeaşi dǎruire...E rolul meu!

Femeia- Sǎ sfidezi o lume ȋntreagǎ cu capriciile tale, sǎ fugi cât mai departe doar pentru a-ţi stinge setea de necunoscut …sǎ nu ai temǎ de propria ta detaşare ? Te joci cu focul...Ai spart ceasul şi ai furat minutarul. De ce ?

Fata- Capricii ? Eu le numesc vise..Nu am teamǎ…detaşarea mǎ face sǎ cresc. Nu mǎ joc, ȋmi trǎiesc viaţa….M-am nǎscut cu asta…Boala mea e destul de rarǎ şi nu cunoaşte leac…mi-e bine doar când inima ȋmi traseazǎ noi cǎi de urmat.….iar gândul meu urǎşte secundele, minutele…i se par fǎrǎ de rost. Azi timpul e doar al meu…Şi nu mai vreau pantofii negrii, mǎ strâng, sunt strâmţi, la fel cum e şi lumea asta veche, cu ideile ei fixe...astǎzi vreau sǎ-i port pe cei roşii, ȋn ei mǎ simt liberǎ, pot sǎ pǎşesc ȋn voie. Ȋnţelegi ?

Sunt dupǎ cum spuneam un incendiu continu de vise...Obişnuiesc sǎ mǎ trezesc ȋn fiecare zi cu o altǎ idee ȋn cap....şi sǎ dau mereu un alt contur vieţii mele. Ȋn fine.. parcǎ ultimul vis m-a obosit cam mult...sau m-a plictisit ....nu era nimic colorat...doar ceaţǎ.Trebuie sǎ-mi fac un vis strǎlucitor....ȋn momentul ǎsta mǎ gǎsesc ȋn mijlocul unei bǎtǎlii...eul meu care ȋşi cautǎ liniştea, şi freamǎtul meu care mǎ plimbǎ dintr-un zbucium ȋn altul...Ȋncotro?

Ȋncǎ o zi...şi las ȋn urmǎ ...multe lucruri necunoscute ȋncǎ, dar care au devenit mult prea vechi comparativ cu noutǎţile care mǎ aşteaptǎ. Dacǎ ar fi sǎ citez personajul meu interbelic preferat aş spune cǎ „ȋn graba tinereţii mele”...am un singur ţel. E totuşi ciudat cum de nu iau cu mine o pozǎ, o carte, o fǎrâmǎ de ceva...care sǎ mǎ lege de trecut. Da Trecut, asta va fi clipa de azi...ȋntr-o zi, un ceas...ȋntr-o secundǎ. Eternitǎţile mor şi ele cumva, cândva doar cǎ noi nu le vedem....nu e nimic pentru totdeauna. Nici mǎcar ceea ce aş fi crezut sǎ fie...Existǎ un timp al schimbǎrii, al ruperii, al uitǎrii....Nu doar cǎ nu mǎ sperie ȋnceputul.. dar firea mea primǎvaraticǎ, ardentǎ şi uşor fugace mǎ face sǎ ȋnţeleg cǎ niciun loc nu semanǎ cu altul. Ȋntre strǎini...voi trece repede sau lent dar nimeni nu-mi va şti pasul.Voi fi liberǎ ȋn faţa propriilor angoase, liberǎ ȋn faţa vieţii. Un bagaj ȋn care nu am luat decât ceea ce ȋmi trebuie, fǎrǎ vise neȋmplinite...şi idei neȋmpǎrtǎşite.

J’arrive mon étoile!

Eu nu mai am timp…el mǎ are pe mine…eu plec şi vin…el rǎmâne.

Cam ǎsta e ritmul meu…ȋn stilul ǎsta mǎ mai plâng de ce nu te gǎsesc niciodatǎ unde te-am lasat.

Da sunt şi eu aşa o micǎ hoaţǎ, cu sau fǎrǎ voia mea...uite aşa...Şi tot mǎ ȋntreb cum sǎ fac sǎ ajung lângǎ tine. Nu-mi eşti aproape nici departe....eşti acolo unde probabil nici dacǎ mǎ gândeam prea bine nu reuşeam sǎ te aflu. Poate dacǎ aş fi spus mai multe...sau poate dacǎ doar tǎcerea nu ar mai fi...

Azi nu vreau sǎ ne jucǎm. Mǎ grǎbesc. Ai sǎ fii amicul sau amantul...Depinde care ţi se pare mai cald..cǎci oricum ȋn mine ning mai multe doruri...şi cu toate astea rǎmân un incendiu continuu de vise.

Totul se ῖnvaṭᾶ…mersul,vorbitul, scrisul, cititul…tot ceea ce nu ṣtim, dar trebuie sᾶ aflᾶm. Pânᾶ ṣi cele mai bine ascunse mistere, se ῖmpraṣtie ṣi se aflᾶ rând pe rând. Ṣi astfel omul creṣte…cu una caldᾶ, cu una rece…toate adunate ῖntr-o suitᾶ de poveṣti menite sᾶ-i indice sensul vieṭii …Un « de ce ? » venit la rᾶscruce de drumuri…nu face decât sᾶ opreascᾶ mersul trenului. Dar pentru a merge mai departe, pentru a vedea imposibilitᾶṭile de aproape…ca ochiul rece al unei lupe…cât timp nu trece ? O varᾶ mai aurie ca orice toamnᾶ…un apus mai palid ca orice alt rᾶsᾶrit…ṣi totuṣi dacᾶ iubim atât de mult curcubeul, nu putem ṭine stropii de ploaie ῖn cutie. Sᾶ-i lᾶsam sᾶ cadᾶ…

Multe de zis ῖn faṭa unei schimbᾶri ce pare a fi …pentru totudeauna...fᾶrᾶ sᾶ mᾶ mai pot minṭi cᾶ anumite lucruri ale vieṭii sunt veṣnice. Dar viaṭa ῖnsᾶṣi e un strigᾶt scurt...un ritm, o zvâcnire. Am ῖn minte locuri, oameni, ῖntrebᾶri...atât de mult ce seamanᾶ unii cu alṭii ῖncât m-aṣ gândi cᾶ ᾶsta e doar un labirint ῖn care ....toṭi pereṭii au aceeaṣi culoare...ṣi m-am pierdut...dar vreau sᾶ cred cᾶ e doar un drum ῖntortocheat...spre un alt univers. Puteam fi doar un tablou, ceilalṭi sᾶ mᾶ priveascᾶ, sᾶ mᾶ admire...sᾶ mᾶ picteze dupᾶ gustul lor. Am ales sᾶ fiu fiinṭᾶ....sᾶ fiu eu cea care dᾶ culoare vieṭii mele...cᾶci culorile se simt...iar sufletul devine propriul curcubeu.

Nu e despre tot ceea ce mi-a fost dat sᾶ ῖnvᾶṭ, nu e despre nedreptᾶṭile pe care le trᾶiesc zi de zi, e despre puterea de a merge mai departe, da a pune vis lângᾶ vis…de a crede…ṣi crede(ea)...ṣi de a vedea pânᾶ la urmᾶ care clipᾶ meritᾶ trᾶitᾶ cu sufletul la gurᾶ. O detaṣare ajutᾶ prezentul sᾶ devinᾶ trecut? Poate doar pe moment...Ce sunt azi e datoritᾶ celei de ieri...ṣi aṣa mai departe. Nu mi-e teamᾶ...am fugit de laṣi, dar peste ei am dat. M-au ῖnvᾶṭat ei ce ῖnseamnᾶ frica, acceptarea, resemnarea...A te da la o parte...ῖn faṭa destinului...sᾶ pierzi. Dacᾶ doar asta rᾶmâne atunci e mai simplu nu mai stai pe gânduri...dar totuṣi dacᾶ aleg aṣa...ṣi apoi ῖn cale ῖmi vor veni alte ṣanse?! Aṣ face greṣeala altora....pᾶi cum nici mᾶcar greṣeala sᾶ nu mai fie a mea? Ṣi ce poate fi mai rᾶu decât rᾶul? Trᾶiesc, respir un aer care nu place mult plᾶmânilor mei...respir cu gândul cᾶ ῖntr-o zi...voi avea primᾶvara mea...din nou..cea mai verde dintre toate...cea mai curatᾶ!

Cam asta ar ῖnsemna viaṭa…vis ṣi fricᾶ…visul te duce spre ῖnainte, frica te trage ῖnapoi. Sigur nu e timp de stat pe loc..Nu mi-a fost niciodatᾶ teamᾶ de a pleca, ci mai degrabᾶ de a rᾶmâne, de a rᾶmâne ῖntr-un timp ṣi ῖntr-un spaṭiu ῖnchis. De a sta ῖntr-o poveste care nu-mi aparṭine, de a scrie lucrurile spuse de alṭii, de a ῖnvᾶṭa niṣte tipare. Adevᾶrul unde e? Undeva ῖn lumea asta…poate mai aproape sau mai departe…Fiecare om e un univers…deci noi oamenii facem universul…fiecare din noi reprezintᾶ o lumea ῖn sine…Acesta ar fi visul.Dar frica?...E a celor care au totul…care s-au bucurat de voluptᾶṭile vieṭii….care nu construiesc universuri, ci sunt oameni universali, zᾶmisliṭi pe aceleaṣi tipare, cuprinṣi ῖn lumea marginitᾶ ...Cel ce nu a avut nimic, nu poate pierde nimic.El construieṣte…un vis,o cetate,o idee..

Da aṣa e, avea dreptate cineva…mi-am clᾶdit universul pe niṣte ruine,tot de dragul roṣului... mi-am furat singurᾶ visele, apoi le-am ῖnchis bine....ṣi când am deschis din nou cutia...nu mai erau acolo. Merg spre soarele roṣu, cel mai arzᾶtor poate, cel care cere aer, dar nu dᾶ cᾶldurᾶ, cere credinṭᾶ, dar nu oferᾶ siguranṭᾶ...certitudinile sunt ale lui. Mᾶ grᾶbesc ...mᾶ tem mereu sᾶ nu fie târziu...oare am uitat ceva? REPEDE...nu am timp...trebuie sᾶ apᾶs acceleraṭia când soarele apune...roṣul meu pleacᾶ....ṣi fᾶrᾶ El...ῖmi vor rᾶmâne doar nopṭile...ṣi nici mᾶcar stelele nu vor ṣti sᾶ-mi spunᾶ unde sᾶ-l gᾶsesc.

Și ar mai trebui o pereche de pantofi roșii să mă pot întoarce în lumea mea de odinioară, un soare nou....și o toamnă aurie...ar fi puținul cel mult...ar fi un cuvânt într-o poveste. Mi-e tare dor să caut răspunsuri în cutia asta plină cu timpuri trecute...La vremuri noi s-au inventat întrebările retorice...care nu mai au nevoie de răspuns. Am rămas prinsă în liniștea asta seacă, încât nu știu cum să-mi potolesc zgomotul.

Ṣi este prea cald pentru un simplu octombire….parcᾶ mult prea cald…aṣtept toamna…ῖnsᾶ mᾶ simt ca ῖn mijlocul verii…neaṣteptat este totul, departe de ceea ce cred…mult mai aproape de ceea ce sper. Unele aṣteptᾶri pot fi atât de grele ῖncât parcᾶ uiṭi sᾶ le mai cântᾶreṣti cu inima, le mᾶsori cu mintea...odatᾶ cu trecerea timpului. Atât sᾶ fie oare?...E mult sau puṭin...?Nimic nu mai ṣtiu...

Observ în zilele noastre o tot mai mare laudă din partea anumitor categorii de femei pentru chestii gen „am o relație”...”m-am căsătorit”...”m-am știți voi ce”, de parcă asta te face mai femeie. Și o tot mai mare ciudă a femeilor care depind de un cămin, de un bărbat...fără să fie în stare să fie cineva prin ele însele...ciudă îndreptată împotriva celor care chiar reușesc asta. O încercare mai mult sau mai puțin reușită de a face compromisuri disperate doar pentru a arăta lumii „ca și eu valorez ceva”. Lamentabilul „am ce ține de mână”...indiferent dacă este sau nu persoană potrivită.Mă bufnește râsul când îmi amintesc cât de ofensată mă simțeam la fluieraturile unora când purtam minijup...iar alte distruse ar fi în stare să-și dea singure chiloții jos...poate poate le vede și pe ele cineva. Dar probabil diferența dintre calitate și cantitate își va spune mereu cuvântul.Într-o astfel de lume am înțeles că independența nu înseamnă singurătate..că trebuie să fii femeie pentru tine nu pentru alții, că demnitatea nu costă cât un Rolls Royce, ca îți poți cumpăra singură o ciocolată atunci când ți-e poftă, că cel pe care-l meriți este oricum undeva fără să-l cauți, că pot să fie roiuri de femei în jurul lui...el va rămâne al tău dacă te-a ales pe tine. Nu prin relații false și fericiri mimate te poți împlini și nici nu poți întări un amor slab cu gelozii penibile...mai bine așteptăm ca timpul să ne arate care sunt visele adevărate.

Uneori sunt un copil...nu-mi ajunge nimic...totul e prea mult sau prea puțin. Alteori experiența mă face să mă simt bogată. Între teamă și curaj toamna reușește să-mi facă inima să zvâcnească în surâsuri.

Și e atât de nebunesc să crezi în întâmplări.Totuși e așa de ciudat că amândoi am auzit același sunet, am adunat aceeași speranță, am simțit același lucru nedefinit...cândva...demult doi oameni...la fel....într-un singur cuvânt. Nu e de mirare că ai fugit...te-a speriat poate gândul unei sincronizări perfecte, într-o lume a imperfecțiunii...Ar fi fost prea frumos să fie atât de adevărat? E ca atunci când descoperi o comoară ...apare brusc în viața ta...și nu știi cum s-o ascunzi de ochii lumii...fugi dar gândul rămâne la ceea ce ar fi putut fi al tău. De atunci ne tot jucăm cu focul...eu ți-l arunc în brațe...tu mi-l trimiți înapoi...mâinile noastre au ars....dar visul nu se stinge. Fatalitate mă împinge să te chem atunci când pleci...și pe tine să mă strigi când nu te pot auzi. E destin...sau o joacă de copii?! Dar parcă n-aș crede ca cei mici să aibă vise atât de mari. Misterele se trec...se duc de la o zi la alta...dar acel ceva nedefinit rămâne...Mă poartă în visul tău, te rog, căci acolo sunt reală...eu cu mine...în realitatea celor mulți sunt doar visul.

Tu es comme moi

Și uneori simt că-n mine toarce o pisică…alteori e prea târziu….niciodată prea devreme. Mult, departe, acolo…eu și soarele meu....eu și luna mea....dincolo de astea lumea toată. Macii roșii....un joc, o bucurie....și mai presus de toate : noaptea din ochii mei...Și simt că timpul se zbate în ființa mea....mă face mereu mai tânără...cu noaptea-n ochi dar cu dimineața în suflet...și-n jur e numai alb sau negru, dar eu simt roșu...