Zâmbet colorat

Asta e tot ce am păstrat din lanțul atâtor amintiri....

Oricât de departe ar fi orizontul, îi poți simți oricând apropierea.

Dincolo de anotimpuri, primăvara venea de fiecare dată să-mi aducă și mai multe flori... și mai multă viață.Sub auspiciile roșiaticului Marte se nasc în fiecare an visele mele...

Pentru că ei știu doar să pună aceiași veche placă zgâriată...Se cred unici în felul lor, dar ca ei mai sunt atâția....Sunt evident făcuți din același aluat. Sub forme diferite, mincinoșii încearcă să-și etaleze “calitățile”, epatând în ființe inofensive, de o puritate virginală.De parcă toată lumea asta ar fi făcută numai din naivi care să le cadă în plasă.Și se tot arată unul pe altul se tot compară prin argumente de duzină de parcă falsitatea și lipsa de valoare ar putea avea vreo justificare.Într-o societate plină de mediocritate și moravuri ușoare, ne mai mirăm de ce nu avem bani și de ce e criză oare?Pentru că din păcate s-au dus oamenii de valoare.

Morala: Nu încercați să ascundeți rahatul sub preș pentru că va începe să pută când vă așteptați mai puțin.

Și așa am început să urăsc...cu pasiune...cu sentimente profunde dar reci... pe mincinoși, pe falșii timizi, pe ipocriți, pe cei care cred că nu mai e loc pentru cei buni pe pământul ăsta.... pe cei care cred că lumea e a lor doar pentru sunt mulți, pe cei nonșalanți și distrugători de frumos, pe cuceritorii de o clipă, pe cei care se afundă în lumesc, pe lașii care fug de lumina soarelui, pe cavalerii în armură de gheață care privesc cu superioritate spre tărâmul cucerit, pe toți cei cărora le e teamă să treacă prin foc, pe manipulatori, pe consumatorii de vulgaritate...pe toți cei mulți din și așa foarte puțini rămași...

„Totuși, când visele ei înăbușite se transformă în cenușă, tocmai când crezi că flacăra din ea se stinge, ea se va ridica dintr-un salt și va clădi un nou rug.„

Trebuia să aibă același gust de gutuie necoaptă...de mult prea departe...De parcă nu fuseseră de ajuns timpurile apuse, cafelele amare ...vorbele goale...poveștile risipite în vânt....Anotimp fad al uitării...Și doar câteva clipe mi-au fost de ajuns să înțeleg de ce un apus e mai roșu decât altul...și de ce există temeri pe care oamenii nu le înving niciodată.

Simte, gândește și mai ales trăiește viața ca și cum ar fi un dans cu ritmuri aprinse.Mă simt adesea ca un trofeu care trebuie câștigat, o provocare ce merită încercată.Poate sunt de vină zâmbetul de copil, pasul de domnișoară sau idealurile de femeie ...Nu aștept un prinț, dar aș vrea să găsesc un om, unul adevărat...Nu-mi plac cei care văd femeia ca fiind un obiect de utilitate sexuală sau casnică.Nu singurătatea e o povară, ci companiile inutile și relațiile de complezență.Destinul meu e ca versul complicat și greu de deslușit dintr-un poem mult prea simplu...Iubesc cu impetuozitate, fără leac. Nu-mi plac cadourile, dar ador bucuriile...Cred în fapte, doar atât...pentru că prin cuvinte, oamenii nu mi-au spus niciodată nimic. Nu mă tem să țintesc sus, căci după marile dezamăgiri, voi ținti și mai sus, la fel cum orbii nu devin și mai orbi dacă-și întorc ochii spre soare.Apreciez femintatea, curajul, ințiativa, dar nu cea dusă până la extreme, pentru că în cazul ăsta curajul se transformă în umilință.Și mai cred că o femeie înțelegătoare nu e cea care se pune preș în fața bărbaților, pentru ca aceștia să o strivească, să treacă peste voința ei, urmându-și calea.Un compromis nu trebuie să transforme oamenii în proprii lor prizonieri, pentru că cine își pierde libertatea nu mai poate pierde nimic.Sunt un incendiu continuu de vise, ce nu poate fi stins de jetul rece al dezamăgirilor.Mi-ar plăcea să întâlnesc o briză liniștită care să-mi mângâie scânteile, dar până atunci rămân făptura mică, cu caracter de oțel.

În viață nu poți număra doar victoriile. Măcar o dată ai pierdut. Dar e o mare artă să știi să pierzi.Unde se mai găsește astăzi un bun perdant, care să-și recunoască înfrângerea? Să recunoști că deși ți-ai dorit enorm să atingi o stea, nu ai avut suficient curaj să ajungi aproape de ea. Cei care nu luptă până la capăt sunt din start niște învinși, care în loc să-și asume ratarea, se victimizează aruncând vina pe destin și pe circumstanțe...

Trist, penibil, dar totuși se întâmplă! Nu disprețul și nu frustrarea vindecă rana eșecului, ci puterea de a-ți recunoaște propriile greșeli.

Păcat că în lumea aceasta plină de actori șarmanți și clovni lipsiți de culoare, nu mai este niciun perdant cu onoare...