Zâmbet colorat

Totul se ῖnvaṭᾶ…mersul,vorbitul, scrisul, cititul…tot ceea ce nu ṣtim, dar trebuie sᾶ aflᾶm. Pânᾶ ṣi cele mai bine ascunse mistere, se ῖmpraṣtie ṣi se aflᾶ rând pe rând. Ṣi astfel omul creṣte…cu una caldᾶ, cu una rece…toate adunate ῖntr-o suitᾶ de poveṣti menite sᾶ-i indice sensul vieṭii …Un « de ce ? » venit la rᾶscruce de drumuri…nu face decât sᾶ opreascᾶ mersul trenului. Dar pentru a merge mai departe, pentru a vedea imposibilitᾶṭile de aproape…ca ochiul rece al unei lupe…cât timp nu trece ? O varᾶ mai aurie ca orice toamnᾶ…un apus mai palid ca orice alt rᾶsᾶrit…ṣi totuṣi dacᾶ iubim atât de mult curcubeul, nu putem ṭine stropii de ploaie ῖn cutie. Sᾶ-i lᾶsam sᾶ cadᾶ…

Da aṣa e, avea dreptate cineva…mi-am clᾶdit universul pe niṣte ruine,tot de dragul roṣului... mi-am furat singurᾶ visele, apoi le-am ῖnchis bine....ṣi când am deschis din nou cutia...nu mai erau acolo. Merg spre soarele roṣu, cel mai arzᾶtor poate, cel care cere aer, dar nu dᾶ cᾶldurᾶ, cere credinṭᾶ, dar nu oferᾶ siguranṭᾶ...certitudinile sunt ale lui. Mᾶ grᾶbesc ...mᾶ tem mereu sᾶ nu fie târziu...oare am uitat ceva? REPEDE...nu am timp...trebuie sᾶ apᾶs acceleraṭia când soarele apune...roṣul meu pleacᾶ....ṣi fᾶrᾶ El...ῖmi vor rᾶmâne doar nopṭile...ṣi nici mᾶcar stelele nu vor ṣti sᾶ-mi spunᾶ unde sᾶ-l gᾶsesc.

Și e atât de nebunesc să crezi în întâmplări.Totuși e așa de ciudat că amândoi am auzit același sunet, am adunat aceeași speranță, am simțit același lucru nedefinit...cândva...demult doi oameni...la fel....într-un singur cuvânt. Nu e de mirare că ai fugit...te-a speriat poate gândul unei sincronizări perfecte, într-o lume a imperfecțiunii...Ar fi fost prea frumos să fie atât de adevărat? E ca atunci când descoperi o comoară ...apare brusc în viața ta...și nu știi cum s-o ascunzi de ochii lumii...fugi dar gândul rămâne la ceea ce ar fi putut fi al tău. De atunci ne tot jucăm cu focul...eu ți-l arunc în brațe...tu mi-l trimiți înapoi...mâinile noastre au ars....dar visul nu se stinge. Fatalitate mă împinge să te chem atunci când pleci...și pe tine să mă strigi când nu te pot auzi. E destin...sau o joacă de copii?! Dar parcă n-aș crede ca cei mici să aibă vise atât de mari. Misterele se trec...se duc de la o zi la alta...dar acel ceva nedefinit rămâne...Mă poartă în visul tău, te rog, căci acolo sunt reală...eu cu mine...în realitatea celor mulți sunt doar visul.

Tu es comme moi

Și uneori simt că-n mine toarce o pisică…alteori e prea târziu….niciodată prea devreme. Mult, departe, acolo…eu și soarele meu....eu și luna mea....dincolo de astea lumea toată. Macii roșii....un joc, o bucurie....și mai presus de toate : noaptea din ochii mei...Și simt că timpul se zbate în ființa mea....mă face mereu mai tânără...cu noaptea-n ochi dar cu dimineața în suflet...și-n jur e numai alb sau negru, dar eu simt roșu...

Între vis și realitate, între așteptare și neliniște, între noapte și zori e o punte atât de mare, pe care doar voința omului poate să o treacă. Dar ce se întâmplă atunci când cauți ceva atât de mult, când ai fi în stare să sacrifici totul poate chiar și pe tine însuți pentru a-ți vedea visul împlinit? E ca și cum ți-ai dori o stea anume, te chinui o noapte întreagă să ajungi la ea și când dai s-o prinzi observi că a venit ziua.

Poate că fericirea pe care noi o considerăm temelia universului nostru e doar o steluță între atâtea alte corpuri cerești. Am orbit privind-o numai pe ea, suspinând că e prea departe și nu am putut vedea că fercirea era atât de aproape.

În lumea nouă se întâmplă ca toți să se asemene...Astfel toate femeile vor bani, toate își joacă șansa vieții pe un “bilet la loto”. Dar când din mulțime se poate zări un altfel care nu-i la fel, e deja prea mult pentru ochii obișnuiți să vadă mereu aceleași forme.Apoi te blochezi, te pierzi printre propriile gânduri....și rămâi fără cuvinte.Dacă nu e la fel ca toate celelalte, atunci e prea bună. Ca în reclama cu to good to be true. Mai nou se spune” ești prea frumoasă, deșteaptă, bună pentru mine. Dacă perfecțiunea ar exista atunci tu ai fi întruchiparea ei. Totuși prefer să cred că ea nu există, deci tu devii ceva nedefinit. Nefiind palpabilă, nu te pot vedea, nu mă pot raporta la tine.”

Mi se pare cea mai josnică scuză a celor care nu știu cum și mai ales cu ce să mai mintă.Oamenii care preferă cantitatea, nu vor cunoaște în veci calitatea. Poate că asta face diferența. Așa că gândi baiatul: De ce să fiu alături de cea care-mi place mie dar poate și altora?!Conform celebrelor versuri: „Într-o grădină, lâng’-o tulpină, / zării o floare ca o lumină. / S-o tai, se strică; / s-o las, mi-e frică / de vine altul și mi-o ridică.”.....Clar e mult mai convenabil să fiu eu cel dorit de multe, să am senzația că pot alege oricând, chiar dacă nu am de unde.

Unora le plac enigmele, dar nu au suficientă minte să le dezlege, le place sexul de calitate, dar totuși îl preferă pe cel ieftin, mie mi-au plăcut întotdeauna bărbații(cei care se simt) și nu cei care încep să transpire după ce mi-au văzut abia o gleznă descoperită.Mi-au plăcut caii de cursă lungă, pur-sânge....nu cei care se împotmolesc la jumătatea drumului....și mai ales ...ador soldații care-și apără țara cu prețul vieții nu pe cei care dezertează ca să-și apere curu’ de găină proastă.

The Woman In Me Needs The Man In You;)

Dar câte enigme și câte întrebări nu stau ascunse în pantoful unei domnișoare ce calcă mai sprinten sau mai încet, după cum îi e drumul?!Poate acolo sub talpa piciorului stau ascunse dezamăgirile dar și speranțele pierdute.Cu acest toc subțire și ascuțit a reușit de nu foarte puține ori să strivească egoismul și răutatea din privirile multora, devenite de la o zi la alta mai tăioase decât lamele de cuțit.Drumul e lung, dar ea nu schimbă niciodată direcția.A ști ce vrei și încotro te îndrepți poate fi cel mai mare chin, însă doar ținând pasul cu dorința, cărările vor fi mai scurte și mai puțin anevoioase.

E furioasă doar în priviri, căci întâmplările se succed iute, gândurile o duc departe, dar pasul îi rămâne încet, trupul se mișcă leneș, căci pașii timpului sunt mereu în dezacord cu cei ai omului.Poate în miezul zilei, se oprește la umbra unui copac, căci uneori dorul arde mai tare decât soarele...și noaptea...când doar licuricii mai pot să-i lumineze calea, citește povești scrise sub lună plină...căci stelele din privirile ei nu se vor stinge nicicând.

No broken-hearted girl

Și pentru că încăpeau atâtea raze de soare într-un singur cuvânt....și-a zis că ar fi mai bine să tacă...