Zâmbet colorat

Mititică și înfiptă crăpam rigla pe capul colegului de bancă, în primul an de școală...doar pentru că a îndrăznit să molfăie ceva dulce și bun în fața mea, de parcă nu știa nemernicul cine e Micuța pofticioasă. Când mă enervam băteam cu pumnul în masă, apoi în pereți....pentru că cineva trebuia să audă cum „răcnește” eul meu...Aveam părul scurt când eram mică, așa ca să mă pot cățăra mai bine prin copacii din grădina bunicilor și ziceam eu că-s puternică, că dacă nu am codițe nu are nimeni cum să mă atace, să mă tragă de păr. Plângeam doar noaptea căci aflasem de la tata „în viață tre’ să fii bărbat.Și bărbații nu plâng niciodată.”Ascultam Andri Popa și mă visam haiduc, iar grevele mele erau memorabile atunci când bunicul refuza să-mi dea tot paharul cu vin. Ei da’ ce știam eu ce-i diplomația, să-l rog, să-l iau cu frumosu’...nu mai bine...direct : ”Îmi crapă imna!”căci nu știam să pun vreun „i” cuvântului și punct deasupra lui cu atât mai puțin.

Astăzi caut în oglindă ceva, un detaliu prin care să descopar haiducul de altădată....printre atâtea accesorii ale feminității singura mărturie a „băiețelului” ce-am fost rămâne caracterul solar, curajul de a crea un vis greu și mare, de a mă aventura chiar și-ntr-o cușcă plină cu lei...Nu de puține ori mi se întâmplă ca de pe culmile puterii să ajung în brațele slăbiciunii....Dar mă gândesc”În viață tre’ să fii bărbat.”...

E haiduc