Zâmbet colorat

Obișnuiam să iert...de fiecare dată pe toți cei care-mi greșeau. Azi mi se întâmplă un lucru straniu ...e ca și cum am pierdut toate iertările....nu mai sunt în mâna mea, am dat poate prea multe și astăzi iată-mă săracă. Știu că cel mai tare nu doare greșeala lor ci faptul că am plătit odată cu cel vinovat...câteva clipe care ar fi putut fi trăite altfel...dacă....eternul „dacă”. Răzbunarea e un rău pe care ți-l faci singur...cu picioarele deja rănite calci pe alte cioburi. La ce mi-ar servi părerile de rău sau regretele tardive ale celor ce mi-au greșit cândva?!Cum s-ar spune „ce-ai omorât, omorât rămâne” sau anii din viață nu mai vin înapoi...și nici nu ai cum să aduci primăvara în miezul iernii. Toată suferința lor de mai târziu e de fapt lecția pe care viața le-o dă, un rău necesar cu ajutorul căruia ajung să crească. Dar eu rămân cu greșeala lor , amprenta ei este la fel de mare. Mi se reproșa mereu ca sunt directă... este doar o manieră de a mă apăra.Mi-ar plăcea ca adevărul să vină la mine, să nu fiu eu nevoită să „sparg betoane”ca să-l găsesc, să înțeleagă toată lumea că eu nu vorbesc doar ca să nu tac. Cel mai crunt lucru este să taci și alții să vorbească pentru tine, ei să greșească, iar tu să fii cel care plătește.Mă întreb cum ar fi fost să trăiesc eu bucuria ce se cuvenea altuia?!

În fața unor șabloane scrupuloase gen „cum spui tu”, folosite evident de cei care nu au nimic de spus, în fața risipitorilor timpului care au impresia că viața e o lungă zi de vară în care poți doar să numeri berile savurate alături de prieteni, șansa refuză sa stea în picioare.Un cântec francez spunea să profiți de șansă....așa că am hotărât să devin o „profitoare”.