Twitter
Facebook
Flickr
RSS
Acum 11 ani
duminică, 31 ianuarie 2010
Ianuarie. Nici urmă de recurs în anulare.
Spaţiu închis, cărti, caiete, pixuri multe, ideile altora întipărite şi în capul meu…Dorm dar parcă nu mă odihnesc. Am uitat-o pe Jenny ( îmi place să o citesc, dar printre atâtea speţe şi legi cine mai are chef de „filosofia de viaţă” a unei fete greu de mulţumit după cum s-a autointitulat scriitoarea). Peste toate se arcuieşte confirmarea unor bănuieli adormite în conştiinţa mea. Intuiţia nu se dezice nicicând. Aş vrea să greşesc uneori, mi-e dor să nu am dreptate, să fiu contrazisă. Dar nu are cine şi nici cu ce. Ştiu acum ce nu ştiam ieri. Şi poate asta mă duce cu gândul la trista poveste a Bulgăraşului meu, la dreptatea incontestabilă a Otiliei (damn, astea două iar o să se umfle-n pene :D)…Ȋn fiecare zi mă descopăr altfel. Ieri, spre exemplu, am aflat că nu sunt un om făcut să plângă din nimic, pentru nimicuri…
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
De vorbă cu un coleg
"-Eşti de acord cu cei care „atacă” sub forma anonimatului?
-Sunt de acord în mare parte pentru că este dreptul lor de a-şi prezenta o idee sau de a ataca fără a dori să le fie ştiută identitatea. Ȋn plus, persoana respectiva de ce să aibă interes să se arate? La ce ajută să ştii pe cineva care semnează anonim”? Schimbă cumva asta modul de a te apăra, foloseşti alte argumente decât foloseşti în mod obişnuit?
-Eu cred că respectiva persoană, care se ascunde în spatele unei măşti nu are încredere în ceea ce spune. Şi în cazul ăsta nu înţeleg de ce mai atacă? Sau poate îi este ruşine cu ceea ce gândeşte? Ȋi e teamă de ce vor spune ceilalţi?
-Şi dacă ar fi semnat cu un pseudonim? Nu se poate reduce totul la frică sau ruşine, poate fi doar emotiv, dar poate fi convins de ideile sale.
-Damn, atunci dacă tot e aşa convins de ideile sale să dovedească asta cu nişte argumente pertinente şi logice, nu să se ascundă ,mi se pare lipsă de caracter…."
Da, controversată problema asta a anonimatului, dar totuşi rămân la părerea că dacă ai ceva de spus trebuie să fii clar şi direct, fără prea multe ocolişuri, întrucât orice tergiversare lasă loc interpretărilor, iar acestea la rândul lor duc la neînţelegeri şi divergenţe. Sigur că atunci când am de exprimat o părere contrară majorităţii, pot să o expun într-un mod diplomatic, dar asta nu înseamnă că trebuie să ascund ceea ce cred, de teama adversităţii.
-Sunt de acord în mare parte pentru că este dreptul lor de a-şi prezenta o idee sau de a ataca fără a dori să le fie ştiută identitatea. Ȋn plus, persoana respectiva de ce să aibă interes să se arate? La ce ajută să ştii pe cineva care semnează anonim”? Schimbă cumva asta modul de a te apăra, foloseşti alte argumente decât foloseşti în mod obişnuit?
-Eu cred că respectiva persoană, care se ascunde în spatele unei măşti nu are încredere în ceea ce spune. Şi în cazul ăsta nu înţeleg de ce mai atacă? Sau poate îi este ruşine cu ceea ce gândeşte? Ȋi e teamă de ce vor spune ceilalţi?
-Şi dacă ar fi semnat cu un pseudonim? Nu se poate reduce totul la frică sau ruşine, poate fi doar emotiv, dar poate fi convins de ideile sale.
-Damn, atunci dacă tot e aşa convins de ideile sale să dovedească asta cu nişte argumente pertinente şi logice, nu să se ascundă ,mi se pare lipsă de caracter…."
Da, controversată problema asta a anonimatului, dar totuşi rămân la părerea că dacă ai ceva de spus trebuie să fii clar şi direct, fără prea multe ocolişuri, întrucât orice tergiversare lasă loc interpretărilor, iar acestea la rândul lor duc la neînţelegeri şi divergenţe. Sigur că atunci când am de exprimat o părere contrară majorităţii, pot să o expun într-un mod diplomatic, dar asta nu înseamnă că trebuie să ascund ceea ce cred, de teama adversităţii.
vineri, 29 ianuarie 2010
Autocritici
" Tumultul din mine e în căutarea unui scop nobil căruia să i se dăruiască nepreţuit. "
Cine sunt? Cine aş vrea să fiu?
Sunt scânteia unui foc ce nu vrea să se stingă, sunt zâmbetul unui copil tont care încă mai speră că adevărul va schimba într-o zi lumea, sunt o tânără de 19 ani care-şi aşterne gândurile pe un blog văzut de mulţi oameni, înţeles de foarte puţini dintre ei.
…Aş vrea să fiu mereu cum sunt acum. Da, exact aşa, cu ideile mele, rele bune, desuete sau controversate.Să am aceeaşi tărie de carcacter ca să pot zâmbi în faţa obstacolelor. Pentru că dacă viaţa ne sfidează prin tot felul de încercări, nu o să stăm să ne lamentăm la nesfârşit că cerul e mereu gri şi că primăvara nu vine niciodată. Sau poate o fi şi asta o metoda de a evoula, de a te maturiza. Cine ştie?
Pentru toţi aceia care nu reuşesc să facă diferenţa între aparenţă şi esenţă (probabil din prea multă maturitate sau inteligenţă):
Cine sunt? Cine aş vrea să fiu?
Sunt scânteia unui foc ce nu vrea să se stingă, sunt zâmbetul unui copil tont care încă mai speră că adevărul va schimba într-o zi lumea, sunt o tânără de 19 ani care-şi aşterne gândurile pe un blog văzut de mulţi oameni, înţeles de foarte puţini dintre ei.
…Aş vrea să fiu mereu cum sunt acum. Da, exact aşa, cu ideile mele, rele bune, desuete sau controversate.Să am aceeaşi tărie de carcacter ca să pot zâmbi în faţa obstacolelor. Pentru că dacă viaţa ne sfidează prin tot felul de încercări, nu o să stăm să ne lamentăm la nesfârşit că cerul e mereu gri şi că primăvara nu vine niciodată. Sau poate o fi şi asta o metoda de a evoula, de a te maturiza. Cine ştie?
Pentru toţi aceia care nu reuşesc să facă diferenţa între aparenţă şi esenţă (probabil din prea multă maturitate sau inteligenţă):
Şi eu am nemulţumiri, necazuri…cine nu le are?! Dar doar pentru că sunt omptimistă şi sper, pentru că am curajul să încerc acolo unde mulţi renunţă de teamă sau din comoditate, doar pentru aceste motive nu înseamnă ca viaţa mea este o poveste similară cu cea a unei prinţese din poveştile lui Walt Disney.Sigur că m-am regăsit de multe ori în faţa unui „keep dreaming Cinderella”, dar cu toate acestea am preferat întotdeauna să cred că „sometimes, even miracles takes a little time.”
Scopul ăsta nobil din citatul de mai sus…nu e neapărat perfecţiune, idealul meu suprem în viaţă, ci de fapt dorinţa de a găsi un om, care sa se mândreasca cu apartentenţa sa la specia umană, o fiinţă capabilă să-şi recunoască greşelile, defectele, calităţile şi faptele măreţe...cineva din gura căruia să aud si aprecieri (conforme cu meritele mele, nu cu interesul său de a creşte în ochii mei) şi dezaprobări (când iau decizii nepotrivite, nu când doar doreşte să ma şicaneze din încăpăţânare şi orgoliu stupid).Da...cam asta e tot pe azi ma duc să învăţ...asta face omul toată viaţa lui, vrând-nevrând...doar că la sfârşit tot neştiutor pleacă!
Scopul ăsta nobil din citatul de mai sus…nu e neapărat perfecţiune, idealul meu suprem în viaţă, ci de fapt dorinţa de a găsi un om, care sa se mândreasca cu apartentenţa sa la specia umană, o fiinţă capabilă să-şi recunoască greşelile, defectele, calităţile şi faptele măreţe...cineva din gura căruia să aud si aprecieri (conforme cu meritele mele, nu cu interesul său de a creşte în ochii mei) şi dezaprobări (când iau decizii nepotrivite, nu când doar doreşte să ma şicaneze din încăpăţânare şi orgoliu stupid).Da...cam asta e tot pe azi ma duc să învăţ...asta face omul toată viaţa lui, vrând-nevrând...doar că la sfârşit tot neştiutor pleacă!
sâmbătă, 23 ianuarie 2010
Băieții da, fetele ba!
Vreau să tratez astăzi un subiect delicat, deseori ocolit de majoritatea oamenilor din jurul meu, dar care de obicei stârnește controverse. De fapt, de la ce m-am luat? De la o discuție cu un prieten de-al meu, H. care m-a făcut să intru în contact cu unele opinii ale bărbaților ce trec drept cvasiadevăruri.
De exemplu, spunea el, „femeia care se frecventează cu mai mulți bărbați în același timp, nu are respect pentru sine, nu știu eu așa cred…” Eu, contrariată de această idee a lui H. îl întreb: ”-Bine, și cum rămâne cu bărbatul care se frecventează cu mai multe femei în același timp?’’…..răspunsul mult așteptat:’’-El e băiat, știi cum sunt băieții, în fine la ei e ceva normal…’’
Deci nu am înțeles eu bine sau e vorba despre o mică, mare discriminare aici? Normalitatea se exprimă astfel printr-o prejudecată? Căci ne convine ori nu, asta este o mentalitate bine înradăcinată, în majoritatea căpșoarelor din zilele noastre. Femeile s-au emancipat, poate doar în fața istoriei, dar nu și în ochii bărbaților, unde ele vor rămâne veșnic „niște nulități simpatice”. Nu știu cum se face, dar majoritatea bărbaților pe care i-am întâlnit gândeau astfel. Acum sigur că nu stau să mă gândesc cine are mai multe drepturi și de ce, dacă bărbatul sau femeia (personal, mizez pe echitate), cert e că la mijloc e tot o chestiune de principii și de conștiință. În definitiv fiecare e liber să facă ce vrea cu propria-i viață. Dar eu nu cred că valoarea unui om constă în donjuanismul său sau în imaginea angelică pe care o înfățișează (dacă e femeie), nici în numărul aventurilor avute, ci mai degrabă în felul în care învață ceva de pe urma experiențelor avute. Mulți oameni pot trece prin viețile noastre, dar puțini sunt aceia care lasă urme în sufletul nostru.
De aceea revin și trag concluzia că nu contează că ești bărbat sau femeie, după cum nu contează numărul cuceririlor făcute, ci calitatea persoanelor întâlnite, dacă au reprezentat ceva pentru tine, dacă au fost simple întâmplări mai mult sau mai puţin fericite… căci o mare parte a persoanlității noastre se reflectă în trăinicia relațiilor pe care le avem fie ele sentimentale, de prietenie, colegialitate sau de natură adeversă.
De exemplu, spunea el, „femeia care se frecventează cu mai mulți bărbați în același timp, nu are respect pentru sine, nu știu eu așa cred…” Eu, contrariată de această idee a lui H. îl întreb: ”-Bine, și cum rămâne cu bărbatul care se frecventează cu mai multe femei în același timp?’’…..răspunsul mult așteptat:’’-El e băiat, știi cum sunt băieții, în fine la ei e ceva normal…’’
Deci nu am înțeles eu bine sau e vorba despre o mică, mare discriminare aici? Normalitatea se exprimă astfel printr-o prejudecată? Căci ne convine ori nu, asta este o mentalitate bine înradăcinată, în majoritatea căpșoarelor din zilele noastre. Femeile s-au emancipat, poate doar în fața istoriei, dar nu și în ochii bărbaților, unde ele vor rămâne veșnic „niște nulități simpatice”. Nu știu cum se face, dar majoritatea bărbaților pe care i-am întâlnit gândeau astfel. Acum sigur că nu stau să mă gândesc cine are mai multe drepturi și de ce, dacă bărbatul sau femeia (personal, mizez pe echitate), cert e că la mijloc e tot o chestiune de principii și de conștiință. În definitiv fiecare e liber să facă ce vrea cu propria-i viață. Dar eu nu cred că valoarea unui om constă în donjuanismul său sau în imaginea angelică pe care o înfățișează (dacă e femeie), nici în numărul aventurilor avute, ci mai degrabă în felul în care învață ceva de pe urma experiențelor avute. Mulți oameni pot trece prin viețile noastre, dar puțini sunt aceia care lasă urme în sufletul nostru.
De aceea revin și trag concluzia că nu contează că ești bărbat sau femeie, după cum nu contează numărul cuceririlor făcute, ci calitatea persoanelor întâlnite, dacă au reprezentat ceva pentru tine, dacă au fost simple întâmplări mai mult sau mai puţin fericite… căci o mare parte a persoanlității noastre se reflectă în trăinicia relațiilor pe care le avem fie ele sentimentale, de prietenie, colegialitate sau de natură adeversă.
duminică, 17 ianuarie 2010
De ce ne naştem, de ce trăim?
Zilele trecute la un curs la care merg cu drag – când am timp şi nu în ultimul rând bună dispozitie- profesorul ne-a ţinut o pledoarie foarte interesantă despre ceea ce suntem noi studenţii. Suntem ceea ce vrem să fim cu adevărat sau oare nici noi nu am aflat încă ce vrem de fapt? E un răspuns greu de găsit mai ales când te alfi la începutul unui drum lung cu urcuşuri şi coborâşuri… Dar când totul pare imposibil, succesul prea greu de dobândit, când sesiunea bate la uşă (eventual cu o restanţă la pachet)…important e să nu dezarmezi, să priveşti înlăuntrul tău şi să ştii bine de ce ai ales să faci asta. Nu a spus nimeni niciodată că viaţa e uşoară şi cu atât mai puţin că visele devin realitate peste noapte…dar trebuie multă determinare şi încredere în sine! Ȋn ceea ce mă priveşte pot spune că lucrurile nu mi-au ieşit niciodată aşa cum m-aş fi aşteptat, dar ce viaţă urâtă şi anostă aş fi avut dacă aş fi obţinut chiar tot ce îmi doream!!!. Nu şi-ar mai fi avut rost visele, idealurile, luptele cu intemperiile destinului. Oricât de complicat ar fi procesul, tot trebuie dictată o sentinţă. De aceea cred că o înfrângere nu trebuie să atragă după sine o renunţare. Ȋn schimb renunţarea la vis este adevarata înfrângere!
joi, 7 ianuarie 2010
Flori, fete şi băieţi
Război între sexe sau o simplă premisă de la care pleacă misoginii şi feministele din vanitate ori laşitate? Ambele ipoteze stau sub semnul fricii…frica de a fi fericit!
Dincolo de întrebările şi răspunsurile pe care ni le punem mereu, legate de un anume ideal feminin sau masculin stă un mare adevăr: iubim ceea ce diferă mai mult de noi (sau, altfel spus, extremele se atrag).De fapt, relaţia dintre un bărbat şi o femeie este cu atât mai frumoasă şi mai palpitantă cu cât între cei doi există mai multe diferenţe. Să ne imaginăm cum ar fi lumea fără femei! Fără aceste fiinţe limbute, unele mai boeme, altele mai pătimaşe, dar toate purtând zestrea ereditară a creaţiei. Pentru ele orice detaliu are o semnificaţie anume, fiecare gest marchează un anumit sentiment, fiecare cuvânt are un înţeles aparte.
Dar cum ar fi fără ei, fără bărbaţi? Aceşti pungaşi iscusiţi, care ascund în spatele unei figuri raţionale şi a unui zâmbet fad şi refractar, ironic sau poate chiar meschin, un suflet de copil care refuză cu încăpăţânare să crească.
Ideea nu este aceea de a demonstra unul celuilalt care are nervii mai tari sau muşchii mai mari; ideea este aceea de a armoniza relaţiile prin acceptarea diferenţelor dintre noi, învăţând unul de la celălalt, oferind toleranţă şi înţelegere fără a aştepta nimic în schimb. Atunci când nu te temi că oferi mai mult decât ai putea primi, atunci eşti cu adevărat fericit, pentru că eşti mai bogat în sentimente decât celălalt.
Şi nu cred că e bine să ne ghidăm după idei stereotipe “toate sunt la fel, nişte oportuniste, nişte materialiste” sau “Bărbaţii? Prea plini de mândrie prostească!” Mă gândesc că poate într-o zi când vom dori să culegem o floare dintr-o grădină primăvăratecă, din cauză că am simţit prea multe arome similare, rămânem imuni tocmai la aceasta, fără să ne dăm seama că tocmai pentru că mireasma ei diferă de toate celelalte, ne va rămâne întipărită veşnic în suflet.
Sigur, nu încerc să conving pe nimeni de nimic, nu vreau să modific opinii, dar cred că oamenii, din dorinţa de a se apăra de ceilalţi, construiesc ziduri, fortăreţe nemaipomenite, nereuşind niciodată să se apere de ei înşişi, rămânând astfel descoperiţi în faţa propriilor greşeli, slăbiciuni....Pe bună dreptate Voltaire spunea că “lumea aceasta, teatru de orgolii şi rătăcire este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire.”
Dincolo de întrebările şi răspunsurile pe care ni le punem mereu, legate de un anume ideal feminin sau masculin stă un mare adevăr: iubim ceea ce diferă mai mult de noi (sau, altfel spus, extremele se atrag).De fapt, relaţia dintre un bărbat şi o femeie este cu atât mai frumoasă şi mai palpitantă cu cât între cei doi există mai multe diferenţe. Să ne imaginăm cum ar fi lumea fără femei! Fără aceste fiinţe limbute, unele mai boeme, altele mai pătimaşe, dar toate purtând zestrea ereditară a creaţiei. Pentru ele orice detaliu are o semnificaţie anume, fiecare gest marchează un anumit sentiment, fiecare cuvânt are un înţeles aparte.
Dar cum ar fi fără ei, fără bărbaţi? Aceşti pungaşi iscusiţi, care ascund în spatele unei figuri raţionale şi a unui zâmbet fad şi refractar, ironic sau poate chiar meschin, un suflet de copil care refuză cu încăpăţânare să crească.
Ideea nu este aceea de a demonstra unul celuilalt care are nervii mai tari sau muşchii mai mari; ideea este aceea de a armoniza relaţiile prin acceptarea diferenţelor dintre noi, învăţând unul de la celălalt, oferind toleranţă şi înţelegere fără a aştepta nimic în schimb. Atunci când nu te temi că oferi mai mult decât ai putea primi, atunci eşti cu adevărat fericit, pentru că eşti mai bogat în sentimente decât celălalt.
Şi nu cred că e bine să ne ghidăm după idei stereotipe “toate sunt la fel, nişte oportuniste, nişte materialiste” sau “Bărbaţii? Prea plini de mândrie prostească!” Mă gândesc că poate într-o zi când vom dori să culegem o floare dintr-o grădină primăvăratecă, din cauză că am simţit prea multe arome similare, rămânem imuni tocmai la aceasta, fără să ne dăm seama că tocmai pentru că mireasma ei diferă de toate celelalte, ne va rămâne întipărită veşnic în suflet.
Sigur, nu încerc să conving pe nimeni de nimic, nu vreau să modific opinii, dar cred că oamenii, din dorinţa de a se apăra de ceilalţi, construiesc ziduri, fortăreţe nemaipomenite, nereuşind niciodată să se apere de ei înşişi, rămânând astfel descoperiţi în faţa propriilor greşeli, slăbiciuni....Pe bună dreptate Voltaire spunea că “lumea aceasta, teatru de orgolii şi rătăcire este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire.”
miercuri, 6 ianuarie 2010
Here we go again ;)
„ Momentul de trecere între anul vechi şi anul nou l-am făcut deci alergând în sus pe-o scară.”Să lași în urmă totul, să o iei de la capăt, să te întorci la viața ta banală sau tumultoasă, la întâmplările cotidiene care fie ți-o umplu cu bucurii, fie cu necazuri... Pentru unii e o resemnare, pentru alții o constatare, dar e cu siguranță o metodă de reîntoarcere în usual.
Ce urmează? Emoții. Examene. Griji. Drumuri multe, întortochiate ….și un labirint continuu al conștiinței mele. Eu navigând printre ideile mele și ale celorlalți, încercând să o aduc la liman pe cea mai viabilă. Închid un zâmbet viu într-o cutie pusă deoparte pentru vremurile ce vor urma. De-mi va fi foame mă voi hrăni cu el.
…și eu am alergat în sus pe-o scară, încercând să prind adevărul. Dar a fugit și de data asta. Cred că data viitoare când îl prind, îl leg de mâni și de picioare, să nu-mi mai scape.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
