Zâmbet colorat

Nu e despre tot ceea ce mi-a fost dat sᾶ ῖnvᾶṭ, nu e despre nedreptᾶṭile pe care le trᾶiesc zi de zi, e despre puterea de a merge mai departe, da a pune vis lângᾶ vis…de a crede…ṣi crede(ea)...ṣi de a vedea pânᾶ la urmᾶ care clipᾶ meritᾶ trᾶitᾶ cu sufletul la gurᾶ. O detaṣare ajutᾶ prezentul sᾶ devinᾶ trecut? Poate doar pe moment...Ce sunt azi e datoritᾶ celei de ieri...ṣi aṣa mai departe. Nu mi-e teamᾶ...am fugit de laṣi, dar peste ei am dat. M-au ῖnvᾶṭat ei ce ῖnseamnᾶ frica, acceptarea, resemnarea...A te da la o parte...ῖn faṭa destinului...sᾶ pierzi. Dacᾶ doar asta rᾶmâne atunci e mai simplu nu mai stai pe gânduri...dar totuṣi dacᾶ aleg aṣa...ṣi apoi ῖn cale ῖmi vor veni alte ṣanse?! Aṣ face greṣeala altora....pᾶi cum nici mᾶcar greṣeala sᾶ nu mai fie a mea? Ṣi ce poate fi mai rᾶu decât rᾶul? Trᾶiesc, respir un aer care nu place mult plᾶmânilor mei...respir cu gândul cᾶ ῖntr-o zi...voi avea primᾶvara mea...din nou..cea mai verde dintre toate...cea mai curatᾶ!

Și ar mai trebui o pereche de pantofi roșii să mă pot întoarce în lumea mea de odinioară, un soare nou....și o toamnă aurie...ar fi puținul cel mult...ar fi un cuvânt într-o poveste. Mi-e tare dor să caut răspunsuri în cutia asta plină cu timpuri trecute...La vremuri noi s-au inventat întrebările retorice...care nu mai au nevoie de răspuns. Am rămas prinsă în liniștea asta seacă, încât nu știu cum să-mi potolesc zgomotul.

Și uneori simt că-n mine toarce o pisică…alteori e prea târziu….niciodată prea devreme. Mult, departe, acolo…eu și soarele meu....eu și luna mea....dincolo de astea lumea toată. Macii roșii....un joc, o bucurie....și mai presus de toate : noaptea din ochii mei...Și simt că timpul se zbate în ființa mea....mă face mereu mai tânără...cu noaptea-n ochi dar cu dimineața în suflet...și-n jur e numai alb sau negru, dar eu simt roșu...

Între vis și realitate, între așteptare și neliniște, între noapte și zori e o punte atât de mare, pe care doar voința omului poate să o treacă. Dar ce se întâmplă atunci când cauți ceva atât de mult, când ai fi în stare să sacrifici totul poate chiar și pe tine însuți pentru a-ți vedea visul împlinit? E ca și cum ți-ai dori o stea anume, te chinui o noapte întreagă să ajungi la ea și când dai s-o prinzi observi că a venit ziua.

Poate că fericirea pe care noi o considerăm temelia universului nostru e doar o steluță între atâtea alte corpuri cerești. Am orbit privind-o numai pe ea, suspinând că e prea departe și nu am putut vedea că fercirea era atât de aproape.

Oamenii totali sunt aceia care nu așteaptă ca o sală întreagă să-i aplaude, cei care au puterea să fie ei oriunde și în fața oricui, cei care știu să piardă și să pornească din nou la drum. Ei iau viața din plin pentru că dau totul...sunt singurii care înțeleg că jumătățile de măsură le înjumătățesc destinele, de aceea trăiesc din plin tot ce e bun și tot ce e rău...și construiesc noi tipare, căutând în valorile vechi materia prima pentru noile încercări ale destinului.

Doar un astfel de om total poate înțelege că în anumite momente poți da totul fără să te pierzi pe tine....Omul e doar o mică parte din întreg, totuși fără aceasta părticică lumea capătă alte nuanțe....Viața privită în ansamblul ei pare ceva atât de mare și de vast, însă trăită pe bucăți e ceva infim și neînsemnat.

O mare poate fi infinită, zbuciumată și neobosită....însă fiecare val are o poveste.

Da îi ştiam bine povestea….acel tânăr care fugise ani întregi după un lung şir de răspunsuri…Nu înţelesese de ce uneori un ”nu poate fi” te aduce pe malul deşertăciunii.Poate pentru că dincolo de orice vis sau poveste, timpul nu schimbă oameni ci oamenii schimbă timpul.Ei mişcă destinele, construiesc monştri, ruinează cetăţi şi ancorează corăbii.Le-ar plăcea să hoinărească veşnic pe o mare întinsă şi albastră, într-o nesfârşită călătorie şi eventual să se piardă în braţele unei sirene. Dar cum legendele există doar pentru zei, nu e de mirare că mulţi marinari se pierd în apele învolburate ale oceanului…unii dintre ei, dar foarte puţini ajung într-un târziu la mal, unde într-o sticluţă uitată-n nisip găsesc mesajul: Ai fugit de zgomot,dar liniştea te-a ucis!

Aud mereu sintagma “a nu pune la suflet”...sau „privește detașat”…însă oamenii caută exact contrariul…Vor să trăiască asemenea unei oglinzi, să fie frumoși, sticloși, să strălucească, să uite repede, dar să primească mult...Dar cele mai neprețuite daruri se nasc din gratuitate, din implicare, din gesturi mărunte însă profunde, făcute cu suflet, nu din superficialitatea acestei lumi freudiene...Ca să primești trebuie să dai, să riști..să lupți până la capăt...până la ultima redută, căci un meci nu se câștigă întotdeauna din primul minut.Și poate nu-l câștigi nici la sfârșit, dar rămâne satisfacția încercării, spiritul de sacrificiu, căci un vis adevărat nu se sperie de răsăritul soarelui...Cred că orice om merită totul sau nimic...Până și cele mai puternice cetăți au fost cucerite de curajul și neînfricarea celor care au știut să lupte.

Și ar mai fi o problemă...oamenii nu prețuiesc ceea ce au suficient de mult, iar nemulțumitului i se ia darul...regretele târzii pentru o șansă ratată nu rezolvă nimic, lacrimile vărsate poate din cauza unui orgoliu tâmpit nu-ți mai aduc înapoi acel „ceva” care era doar al tău... Puneți la suflet, învățați să trăiți cu voi, răniți-vă pentru a vă putea vindeca mai apoi, trăiți cu ceea ce vi se întâmplă, implicați-vă, pentru că nu exista durere mai mare decât cea a secundelor care se trec fără să fie trăite, a soarelui care răsare fără să strălucească, sau a viselor pierdute în negura nopții... a ideilor geniale care se pierd înainte să fie spuse, sau a poveștilor frumoase uitate de condeiul scriitorului...