Zâmbet colorat

Da aṣa e, avea dreptate cineva…mi-am clᾶdit universul pe niṣte ruine,tot de dragul roṣului... mi-am furat singurᾶ visele, apoi le-am ῖnchis bine....ṣi când am deschis din nou cutia...nu mai erau acolo. Merg spre soarele roṣu, cel mai arzᾶtor poate, cel care cere aer, dar nu dᾶ cᾶldurᾶ, cere credinṭᾶ, dar nu oferᾶ siguranṭᾶ...certitudinile sunt ale lui. Mᾶ grᾶbesc ...mᾶ tem mereu sᾶ nu fie târziu...oare am uitat ceva? REPEDE...nu am timp...trebuie sᾶ apᾶs acceleraṭia când soarele apune...roṣul meu pleacᾶ....ṣi fᾶrᾶ El...ῖmi vor rᾶmâne doar nopṭile...ṣi nici mᾶcar stelele nu vor ṣti sᾶ-mi spunᾶ unde sᾶ-l gᾶsesc.

Cunoscutele note ṣterse ale aceluiași vals…nu cred, nu ṣtiu, nu vᾶd, nu aud…sau mi-e totuna…Ṣi dezodinea asta ? Toate cᾶrṭile astea din camerᾶ ṣi fotografiile care ṣtiu atât de multe despre mine. Ṣi nu doar ele...Poate cᾶ mi-e gândul naiv, sau poate mᾶ joc eu cu mine...un vis aṣa de mare...e realitatea altor timpuri. Uneori trecutul meu e prezent...sau prezent ῖn mintea mea... viitorul e nescris pentru unii, dar pictat pentru mine...aṣa m-a schimbat...el, timpul... dar ῖmi voi face ordine. Ṣi cafeaua va avea alt gust. Cred cᾶ ῖn curând...nu va mai fi târziu.

Am vrut mereu sᾶ le dau oamenilor o mare libertate...sᾶ facᾶ ce vor cu viaṭa lor, dar nu cu a mea. Mie cântecul ᾶsta ῖmi place, eu vreau prᾶjitura asta...ṣtii? Poṭi sᾶ vrei altceva...e loc ṣi pentru pᾶrerea ta.

Și ar mai trebui o pereche de pantofi roșii să mă pot întoarce în lumea mea de odinioară, un soare nou....și o toamnă aurie...ar fi puținul cel mult...ar fi un cuvânt într-o poveste. Mi-e tare dor să caut răspunsuri în cutia asta plină cu timpuri trecute...La vremuri noi s-au inventat întrebările retorice...care nu mai au nevoie de răspuns. Am rămas prinsă în liniștea asta seacă, încât nu știu cum să-mi potolesc zgomotul.

Ṣi este prea cald pentru un simplu octombire….parcᾶ mult prea cald…aṣtept toamna…ῖnsᾶ mᾶ simt ca ῖn mijlocul verii…neaṣteptat este totul, departe de ceea ce cred…mult mai aproape de ceea ce sper. Unele aṣteptᾶri pot fi atât de grele ῖncât parcᾶ uiṭi sᾶ le mai cântᾶreṣti cu inima, le mᾶsori cu mintea...odatᾶ cu trecerea timpului. Atât sᾶ fie oare?...E mult sau puṭin...?Nimic nu mai ṣtiu...