Zâmbet colorat

Dar câte enigme și câte întrebări nu stau ascunse în pantoful unei domnișoare ce calcă mai sprinten sau mai încet, după cum îi e drumul?!Poate acolo sub talpa piciorului stau ascunse dezamăgirile dar și speranțele pierdute.Cu acest toc subțire și ascuțit a reușit de nu foarte puține ori să strivească egoismul și răutatea din privirile multora, devenite de la o zi la alta mai tăioase decât lamele de cuțit.Drumul e lung, dar ea nu schimbă niciodată direcția.A ști ce vrei și încotro te îndrepți poate fi cel mai mare chin, însă doar ținând pasul cu dorința, cărările vor fi mai scurte și mai puțin anevoioase.

E furioasă doar în priviri, căci întâmplările se succed iute, gândurile o duc departe, dar pasul îi rămâne încet, trupul se mișcă leneș, căci pașii timpului sunt mereu în dezacord cu cei ai omului.Poate în miezul zilei, se oprește la umbra unui copac, căci uneori dorul arde mai tare decât soarele...și noaptea...când doar licuricii mai pot să-i lumineze calea, citește povești scrise sub lună plină...căci stelele din privirile ei nu se vor stinge nicicând.

No broken-hearted girl

Și iată-mă plimbându-mă singură pe puntea dintre pedeapsă și iertare, așteptând parcă o sentință din partea celorlalți sau poate din partea destinului.Mi-e sufletul împrăștiat...e ca și cum l-aș fi pus într-un buzunar rupt.Dar de unde ac și ață să-l cos?Unde mai este astăzi un croitor atât de iscusit?!...Am împărțit întrebări peste tot, iar răspunsurile au venit de nicăieri, de fiecare dată mai împrăștiate...de fiecare dată mai târziu, suficient de târziu încât să nu mai conteze.Aflasem singură ceea ce alții nu au putut să-mi explice.

Poate lumea pe care noi o construim e mai defectă decât o haină strâmbă.Sau poate nu are ea nevoie de retușuri, ci aceia care nu-i simt textura.

Și viața îmi pare din nou un bumergan...

Tell me what you want to hear

Poate doar numele explică de ce nu mi-au plăcut niciodată umbrele, de ce am încercat să deslușesc orice mister și de ce mă atrag chipurile luminoase și vorbele calde…Acum câteva zeci de veacuri în urmă, o altă rază de soare avea să dezlege un mister bine ascuns în negura timpului....descoperind un adevăr ce urma să aducă lumină în sufletele creștinilor.

Să ai curaj să visezi, să zbori cât mai sus, să încerci să transformi nisipul în pământ....apoi lemnul în foc, să o iei de la capăt fără teama de a pierde, să știi că ea este cea care merită, să știi că o anumită floare e mai altfel decât toate celelalte din gradina ta și tocmai pentru puritatea și frumusețea ei merită să fie admirată sincer și să nu fie ruptă și folosită drept ornament.Poate că acea floare rară înflorește doar pentru câteva ceasuri, dar bobocii ei nu se deschid decât pentru ochii celor care știu să o privească.Învață să descoperi ceea ce credeai că știi.

Am întâlnit bărbați frumoși, joviali, arătoși, copilăroși, timizi....dar niciodată pe unul fericit.În spatele unor gesturi mecanizate și a unor grimase rutinate încercau să ascundă poveștile lor neterminate, suferințele prelungite, sau temerile dobândite în timp.Doreau să fie duri, de parcă aparențele te scutesc de vreo suferință...În fața sentimentelor pure toți erau slabi...chiar și cei mai încăpățânați care au crezut că un vis poate fi ucis printr-un compromis.Dincolo de bătălia stupidelor orgolii, dincolo de lumea capriciilor adolesecentine constat cu stupoare că răul pe care oamenii și-l fac singuri doare cel mai mult.Pe cei care consideră că dacă nu poți fi cu cel pe care-l iubești te poți consola în brațele celui care te iubește nu i-am putut înțelege deloc.Oamenii vin singuri pe lume și pleacă tot singuri din viață, deci ce rost ar avea ideea de cuplu într-un context atât de efemer?!Nu ar fi mai firesc și mai simplu să trăim viața cu tot sufletul pe care-l avem aici pe pământ...poate așa prin sentimente reale eternizăm un pic clipa noastră umană?!Se pare că pentru unii este mai simplu să-și ucidă sufletul zi de zi, puțin câte puțin...până nu mai rămâne nimic.Pe astfel de oameni nu i-am putut urî nicicând întrucât sinucigașii inspiră doar milă...

Dans les profondeurs de mes nuits

Ea este cea care iubește cu păcat, uitând de trecut și viitor...ancorându-se în clipele prezente smulse cu tărie din inima timpului...toate pentru un început care să nu lase loc de sfârșit, căci începuturile ei se succed ca stropii de ploaie, repede ca să uite fiecare picatură rece ce-i atinge trupul.Ea caută mereu un loc unde începutul să fie altfel, unde nu există umbre, unde doar luminile roșii o pot încălzi.E departe poate acel orizont...Și tocmai pentru că privește mereu spre nemărginit soarta a condamnat-o la o infinită zbatere între teluric și himeric, între a fi și a nu fi ce și-a dorit.Să-și aștepte liniștită predestinarea sau să trăiască patimaș fiecare clipă a vieții sale?!....E un gol mult prea mare care-i apasă pe umeri...da un gol poate părea uneori mult prea greu, poate cântări mai mult decât un sac cu pietre...Când greutatea apasă, oftezi dar când porți un gol în spinare nu mai ai nici pentru ce ofta.

Și totuși după ce împrăștie cenușa timpurilor apuse, ea continuă să meargă pe o cărare șerpuită numai de ea știută,desenând în vis noi chipuri enigmatice pe care poate nu le va găsi vreodată dar mai bine să afle singură acest fapt, decât să rămană cu misterul nedeslușit...