Zâmbet colorat

Împlinirile nu sunt întotdeauna cele mai frumoase, sunt doar clipe smulse eternității. Pentru că nu e neapărat dragoste între doi oameni care se văd zilnic și își împart problemele cotidiene, transformând nefirescul în firesc, versul în proză și necuprinsul în ceva palpabil. Nu este cu nimic mai prieten cel care îți umple zilnic capul cu glume, decât cel care te surprinde cu un mesaj venit de departe, poate de la capătul lumii atunci cand te aștepți mai puțin. Cele mai intense sentimente se desprind de concret, călătoresc dincolo de ape, munți și văi și nu se lasă prinse în capcana timpului…

A renunța nu înseamnă a pierde, căci adevărații eroi vor ști întotdeauna că luptele lor nu le pot duce alții, că victoriile nu se cumpără cu fericiri de o clipă, ci se savurează în timp cu cinste și onoare…Nu ai nevoie să sufli în foc pentru a-l face să ardă, va fi poate o iluzie de moment, dar mai târziu se va stinge singur. Cum de astfel nu poți închide roua dimineții în cutii, doar pentru a-i simți din cand în când prospețimea.

Doar desprinderile de concret, de realitate pot înlătura efemeritatea vieții, căci numai intensitatea anumitor trăiri poate trece dincolo de timp…Nu vorbesc despre a creiona mituri, ci despre a închide focuri în sine pentru a nu fi stinse mai târziu de timp, de ceilalți sau poate chiar de noi înșine. Nu spun să scriem cărți despre oamenii deștepți pe care să-i ridicăm în slăvi, ci mai curând să învățăm ceva de la ei, dacă tot i-am întâlnit.

Idealurile și realitățile de zi cu zi sunt două lumi paralele, prin care omul poate călători, dar între care nu se poate pierde.

Am știut mereu că timpul ne schimbă trăsăturile fizice, dar totuși omul rămâne om până la sfârșitul vieții sale.Sufletul este același de la început până la sfârșit, fiind totodată unicul martor al întâmplărilor trăite...

Astfel fetița care până mai ieri se juca cu papuși, trăind în basme cu prinți și zâne, ajunge peste ani să învețe pe alții cum să se joace și eventual să le povestească despre prinți si prințese....

Cochetăriile unei domnișoare frivole ce zăpăcea bărbații doar cu o privire devin cu timpul simple suveniruri, fiind înlocuite de zâmbetul cald al unei mame ce-și îmbrățișează copilul sau de admirația pe care i-o poartă soțului.

Tânărul care te-a vrăjit încă de la primele întâlniri cu glumele și cu șarmul său, care te-a sâcâit poate uneori cu flirturile sale răutacioase, o să îți spună acum că nu-i place cum faci cafeaua, că el o vrea amară iar tu o faci prea dulce, dar că totuși are nevoie de tine, de încurajările pe care i le dai ori de câte ori șeful îi reproșează ceva și că poate fără să vă dați seama ați devenit în timp rima îmbrățișată a unui poem ce la început părea mult prea greu de înțeles.

....toate acestea dar și altele nu fac decât să consolideze un mare adevăr: Oricât de mult am încerca să ne ascundem unii de ceilalți, acoperindu-ne cu tot felul de veșminte și alte podoabe, folosind diferite măști, nu vom scăpa niciodată de propriul rol, ce ne poate aduce succesul tocmai prin esența sa umană, printr-o reprezentație cât mai firească și mai naturală.

Pașii timpului o purtaseră pe drumuri neștiute de nimeni.Îi placeau mult lumina soarelui și roșul flăcărilor... A apucat să fure câteva scântei și să le ascundă în palme, dar imprudența asta a costat-o mult, căci și-a ars și rănile trecutului...și astfel a aflat că focul prea puternic se transformă întotdeauna în jăratic, și nu încălzește ci mistuie tot.

De atunci nu a mai furat frânturi de foc, însă a păstrat zâmbetul, privirea ghidușă, mișcările aprige, pasul grăbit pe scările timpului.Pentru a se vindeca de ea însăși a trebuit să îmbrace rochia mult prea grea a necunoscutului de gheață.Albul rece al zăpezilor îi prindea talia ca-ntr- un inel și condurii lucioși o purtau cu grijă spre iarna uitării.

O uitare ce avea să-i fie mai rece ca întâiul fulg de nea, mai trufașă ca o piatră prețioasă și mai adâncă decât marea.

Pe 1 decembrie 1918 se năștea ceea ce astăzi mulți blamează.Ani întregi ne-am luptat pentru Unire...și astăzi România e mai dezbinată ca niciodată...Au fost vremuri în care tinerii visau cu ochii deschiși la o democrație frumoasă pe care astăzi mulți o batjocoresc.Democrație înseamnă să poți privi în ochii celorlalți cu sufletul curat,fără să-ți fie teamă, să-ți exprimi liber părerea, respectând opiniile diferite, înseamnă să-ți dai silința pentru a avea ceva, să miști măcăr un deget pentru a construi ceva, să lupți până la capăt pentru visul tău și să nu te oprești oricât ar fi de greu...

Trebuie să fii corect mai întâi cu tine, apoi cu ceilalți fără să aștepți să fie votată în Parlament vreo lege a bunului simț care să impună asta.

Era în liceu la mine o voce care spunea cam așa “Am să plec din țară asta mizerabilă, care nu-mi oferă nimic!”...Zău așa?...Dar tu ce-i oferi țării tale?Prostie și invidie...De asta avem destulă,nu ne mai trebuie.

Trebuie voință, dăruire, suflet...Nu te duci la servici pentru suma x, ci pentru că asta îți place să faci.Nu mergi la școală pentru note, ci pentru că vrei să știi ceva pentru tine,să înțelegi ceva din viața asta.

Mulți poate ar pleca, dar eu aș rămâne aici, pentru că asta e România mea, nu a lu’ Boc sau a lu’ Băsescu.E a mea și atât timp cât trăiesc am dreptul să sper că pot face ceva pentru țara asta și pentru mine...pentru că foarte ușor e să distrugi, să blamezi, dar e mai greu să construiești, să începi ceva. Să nu ne dea atâtea lecții de moralitate Vestul...că în timp ce Henricii cucereau colonii, Ludovicii schimbau peruci și Napoleon femei, românii noștrii se luptau ca nebunii cu turcii, încercând să înece păgânsimul în Dunare.Cei care s-au săturat de cozonac, vor astăzi să dea flămânzilor firmituri, cei care ne-au folosit știu astăzi să ne arate cu degetul.Pentru asta cred că românii ar trebui să fie astăzi demni și mândri de ceea ce sunt, să aratăm lumii că puterea se naște din suferință și nu din armament nuclear.

Perlele rare sunt greu de găsit,însă odată ce un om reușește să găsească una pe fundul mării o include în rândul bijuteriilor comune, uitând câtă trudă a depus pentru căutarea ei.Tot la fel de frumoase sunt florile, care însă lăsate fără apă și lumină se ofilesc.Scânteile se sting acolo unde încep rafalele...Marile pasiuni, iubirile pătimașe se sfârșesc acolo unde începe incertitudinea....Amânările și așteptările împrăștie chiar și focul cel mai năvalnic.Unele răspunsuri ajung mult prea târziu, când focul inimii zace mocnit, stins de roua timpului.E ca un mândru cavaler, în armură de gheață care pentru a cuceri cetatatea trebuie să treacă prin foc, dar se oprește așteptând ploaia care să-i ușureze calea...

...o anume stea strălucește mai tare doar într-un anumit moment al nopții...

Am apreciat întotdeauna oamenii care pentru a-și atinge scopul în viață au știut și ce fel de mijloace să folosească. E bine în viață să fii sincer și deschis, să spui întotdeauna ce crezi dar respectând părerile diferite ale celor din jurul tău. A fi direct nu înseamnă a fi nesimțit, prost crescut sau necioplit, a țipa pentru a convinge , a călca în picioare pe toți cei care te încurcă doar pentru a ajunge unde vrei, sau a constrânge pentru a elimina.

Autoproclamarea, tehnica intimidării sau „dezbină și cucerește” sunt armele oamenilor limitați care nu au suficientă inteligență pentru a câștiga teren. Poți fi sincer și diplomat în același timp, folosind bunul simț, poți obține ce vrei de la ceilalți printr-o argumentație sănătoasă bazată pe raționamente obiective și nu pe discuții sterile.

Șantajul, amenințarea , martorii plătiți, demnitatea cumpărată, probele nefondate sunt doar câteva dintre mijloacele pe care mulți avocați mediocri le-au folosit de-a lungul timpului pentru a câștiga procesele, fiind apărătorii unor dreptăți strâmbe dar totuși de netăgăduit în ochii unor judecători miopi.

Oamenii sunt diferiți...deci și pasiunile lor sunt la fel de diferite.

Mă relaxează cititul, chiar și după 2 ore de tocit legi…îmi vine să citesc un roman bun, după cum alteori îmi vine să văd un meci de fotbal bun, chiar dacă în concepția unui anume bădăran, ăsta e sportul proștilor.Dar doar pentru că el vede numai înjurăturile și faulturile din teren, asta nu transformă fotbalul din rege în cerșetor. Și știi ce dragă, nu cred că un tenismen care aruncă cu racheta în zgură când îl apucă crizele de personalitate pe la Wimbledon e cu mult mai deștept decât un fotbalist care “complimentează” arbitrii.

Multora li se pare anost să scrii pe un blog, când ai putea avea un jurnal, sau ai putea să mergi într.-un club, să te îmbeți, să faci sex cu cine apuci, eventual să arunci priviri în stânga și-n dreapta altora când prietenul/prietena te așteaptă acasă.Dar la fel mi se poate părea și mie ridicolă pasiunea unor de a-mi ascunde marea cu degetul și de a-mi arăta câte stele sunt pe cer ziua în amiaza mare! Dar cum spuneam….părerile sunt împărțite, pasiunile sunt puternice, și oamenii sunt…mulți!

Am ales Dreptul pentru că încă mai cred că pot face ceva pentru cei din jurul meu și nu pentru că aș vrea să ajung un renumit jurist sau un avocat gomos din cauza căruia oameni nevinovați să înfunde pușcaria.Dreptatea nu se împarte, ea există doar în conștiința noastră, însă acolo unde conștiința este strambă nu se mai poate face nimic, nu poți să o sprijini de un gard nu poți sa-i bați niște cuie ca s-o îndrepți.

Prezumția de nevinovăție e de cele mai multe ori relativă pentru că noi oamenii ne guvernăm după propriile reguli, încălcând adesea legile universale(fie ele scrise sau nu).Am crezut în dreptate, chiar dacă nu mi s-a arătat încă, dar știu că nu e ceva concret, e doar “crede și nu cerceta”. Nu vreau să judec oamenii, n-aș putea, mă dor prea tare rănile lor, mă surzește țipătul disperat al nefericiților în fața rânjetului ascuțit al nedreptății.

Nu e mai infractor copilul care fură o pânie pentru că nu a mai mâncat de 3 zile decât funcționarul public care primește „cadouri” doar ca să vină la muncă, judecătorul care doarme liniștit deși a condamnat un nevinovat, medicul de familie care-ți trântește ușa în nas zicând „s-a terminat programul” când ție-ți pocnește creierul în cap și te doare și aerul pe care-l respiri , profesorul care se răzbună pe elevii săi doar pentru că i-a tăiat Boc salariu ori secretara care pentru o chitanță amărâtă îți amintește zilnic că îi place ciocolata cu alune.

E ceva ce se câștigă greu, e un lucru pentru care luptăm toată viața, dar îl aflăm târziu...

E ca la probele de foc când mă întreb cine sunt, unde mă aflu, încotro mă îndrept?

Și nu am somn pentru că mereu caut răspunsuri, nu vreau să adorm fără să știu...Mi-e sete de necunoscut, mă plictisesc lucrurile ce au fost, mă întristează un „așa a fost să fie” , dar nu mi-e teamă de un „nu poate fi”...

Se cheamă destin cel ce te poartă pe drumuri neștiute de nimeni, cel ce te îndeamnă spre luciditate și uitare, spre teamă și curaj...Sper să nu încep a iubi ceea ce hotărâsem să urăsc. Și mă întorc la legile mele, la ceea ce nu știu, dar sper că voi afla, continuând să cred într-un vis puternic și greu, zbătându-mă între un pământ rănit de pașii grăbiți ai oamenilor și un cer mult prea înstelat uneori....De ce? Pentru că asta e lupta mea!

“...ars de o patimă unică, în lanțurile unei neîndurate, dar sălbatec de frumoase magiciene.”

Cactușii au primit spini, în schimbul unor flori frumoase tocmai prin efemeritate lor.

Femeile arabe își înfășoară misterul în mii de văluri.

Unii au ajuns miopi din dragoste pentru carți, iar alții au pierdut vieți pentru a elibera cetăți.

Unii au ars pentru o idee , iar alții au pierdut totul pentru un vis…

Penelopa a țesut zi și noapte pânza loialității, în vreme ce Seherezada s-a eliberat cu ajutorul poveștilor…

Au existat chiar nebuni ce credeau că pot opri timpul!

Oare cât spirit de sacrificiu mai zace astăzi în noi ?!

Nu e vorba de încăpățânare, pretenții sau figuri....dar eu știu că atunci când vrei cu adevărat ceva lupți până la capăt.Și nu există scuze, nu există slăbiciuni, există doar voință!Dar ce te faci cu oamenii care nu știu ce vor?! Care spun mai ușor te iubesc decât bună ziua! Iubești? Și cum se întamplă asta? Prin vorbe aruncate în vânt, prin apropouri fără conținut, prin fapte necugetate, prin instincte nestăpânite? Dragostea înseamnă să fii lângă cel la care ții când are nevoie de tine, să-i vorbești sincer, nu să-l iei pe ocolite cu glume de prost gust, încercând să-l intimidezi. Și atunci când întâlnești o siguranță de oțel nu te dai cu capu’ de toți pereții zicând „vai mamă ce prost sunt,cu asta nu-mi merge”, ci schimbi tactica, înveți să te apropii altfel.

E despre cei care pierd dragostea preferând s-o înlocuiască mai apoi cu frustrarea. Aleg să meargă prin viață urmând același drum pe care au mers și alții, având fricile monotone ale altora. Sigur că e mai simplu să le povestești nepoților despre faptul că fericirea nu e pentru pământeni, decât să le spui că tu nu ai fost suficient de pământean să o cunoști. Cred că lucrurile importante ți se întâmplă o dată în viață, exact atunci când ți-e dat să te bucuri de ele și degeaba le cauți mai apoi când se vor fi terminat deja, pentru că oricum nu le mai poți găsi nicăieri. Le cauți cu disperarea unui copil ce știe că a pierdut jucăria preferată. Ai sperat că mai e timp, dar nisipul din clepsidră s-a scurs...Nu, nu mai e timp ! În viață fiecare clipă are propriul recital. Perfecțiunea este himera, dar mediocritatea e abisul, șansa e calea și curajul e cheia! Învață să duci lupta ta!

„L: - mm mie mi-e indiferent...decat una care vrea scoasa la suc in fiecare zi vrea colo' vrea dincolo' mai degraba una mai mica nu are asa multe pretentii si sunt mai sincere pustoaicele decat astea mai mari... asta e un fapt testat...

Rillu: - un barbat in stare sa cucereasca o femeie in adevaratul sens al cuvantului merita toata admiratia, ca asa o fetita e usor de prostit.”

...

Pentru că respect gusturile celor din jur,nu voi comenta prea multe. Dar întotdeauna am avut o părere mai puțin bună despre cei care aleg să reușească în viață prin cele mai ușoare mijloace, despre cei care preferă să paseze mingea colegului de echipă, pentru că ei nu sunt în stare să șuteze, despre cei care nu știu să piardă, care invocă scuze, caută vinovați și aruncă cu noroi în loc să-și spele ei mai întâi păcatele.

...ceva firesc...

Octombrie e mereu același....zgribulit m-a tras de mână și mi-a zis”De ce zâmbești trist?”

Pentru că e toamnă aici la tine,pentru că eu iubesc jocul focului, tinerețea naturii, zâmbetele vii și calde,pe care tu nu le știi și nu le vezi....

Eu împrăștii scânteile unui nou început, tu întrebările fără răspuns ale unui anotimp ce nu mai vine.

Pentru că soarele tău e tăcut ca și tine, nu-l voi mai întreba nici pe el când pleacă sau când vine...

....kiss the rain

Fidelitatea a început să fie pentru mulți o pretenție,o karmă mult prea grea ...De când a apărut moda asta a relațiilor deschise am conștientizat că și maimuțele sunt mai evoluate decât oamenii. Nu zice nimeni că trebuie să stai lipit de cel drag , dar nici să „schimbi așternuturi”de zece ori pe săptămână, încercând să afli ce frumoasă-i dragostea..Cred că cei ce se tem de relații serioase, de responsabilități și de sentimente reale sunt niște oameni goi, care nu au ce oferi. Cel mai bine poți ascunde superficialitatea în spatele unei imagini de victimă. Nu vei recunoaște nicicând că nu ai ce oferi(iubire,respect,etc) ci vei spune că toate femeile sunt niște interesate sau că bărbații sunt niște neciopliți. De ce? Pentru că e mult mai simplu așa pentru unii. Mulți vor spune „sunt un om spontan,imprevizibil” când de fapt el este nestatornic sau „sunt omul compromisului”, dar îți va aminti mereu câte a făcut pentru tine. A ajuns chiar să mă dezguste acest” Mă distrez cu sau fără tine.” De parcă indiferența ar fi o calitate. Și vai mamă ce lucru mare să te doară undeva de ceilalți!!! Vă dați seama? Numai „un erou” ar putea face asta. De parcă ipostaza de femeie fatală sau de june prim te face mai interesant decât ceilalți. Și am mai ajuns la un mare trist adevăr: oamenii nu se iubesc. Se plac, fac sex, se distrează și cam atât.Ori din câte știam eu fizicul trece, caracterul rămâne.Fațărnicia,ipocrizia,minciuna,nesimțirea,lașitatea apasă mult mai greu decât pierderea unei așa-zise iubiri. Pentru că pot trăi fără un „el” dar nu pot trăi fără adevăr și respect.