Zâmbet colorat

Am ales Dreptul pentru că încă mai cred că pot face ceva pentru cei din jurul meu și nu pentru că aș vrea să ajung un renumit jurist sau un avocat gomos din cauza căruia oameni nevinovați să înfunde pușcaria.Dreptatea nu se împarte, ea există doar în conștiința noastră, însă acolo unde conștiința este strambă nu se mai poate face nimic, nu poți să o sprijini de un gard nu poți sa-i bați niște cuie ca s-o îndrepți.

Prezumția de nevinovăție e de cele mai multe ori relativă pentru că noi oamenii ne guvernăm după propriile reguli, încălcând adesea legile universale(fie ele scrise sau nu).Am crezut în dreptate, chiar dacă nu mi s-a arătat încă, dar știu că nu e ceva concret, e doar “crede și nu cerceta”. Nu vreau să judec oamenii, n-aș putea, mă dor prea tare rănile lor, mă surzește țipătul disperat al nefericiților în fața rânjetului ascuțit al nedreptății.

Nu e mai infractor copilul care fură o pânie pentru că nu a mai mâncat de 3 zile decât funcționarul public care primește „cadouri” doar ca să vină la muncă, judecătorul care doarme liniștit deși a condamnat un nevinovat, medicul de familie care-ți trântește ușa în nas zicând „s-a terminat programul” când ție-ți pocnește creierul în cap și te doare și aerul pe care-l respiri , profesorul care se răzbună pe elevii săi doar pentru că i-a tăiat Boc salariu ori secretara care pentru o chitanță amărâtă îți amintește zilnic că îi place ciocolata cu alune.