Zâmbet colorat

Pașii timpului o purtaseră pe drumuri neștiute de nimeni.Îi placeau mult lumina soarelui și roșul flăcărilor... A apucat să fure câteva scântei și să le ascundă în palme, dar imprudența asta a costat-o mult, căci și-a ars și rănile trecutului...și astfel a aflat că focul prea puternic se transformă întotdeauna în jăratic, și nu încălzește ci mistuie tot.

De atunci nu a mai furat frânturi de foc, însă a păstrat zâmbetul, privirea ghidușă, mișcările aprige, pasul grăbit pe scările timpului.Pentru a se vindeca de ea însăși a trebuit să îmbrace rochia mult prea grea a necunoscutului de gheață.Albul rece al zăpezilor îi prindea talia ca-ntr- un inel și condurii lucioși o purtau cu grijă spre iarna uitării.

O uitare ce avea să-i fie mai rece ca întâiul fulg de nea, mai trufașă ca o piatră prețioasă și mai adâncă decât marea.