Zâmbet colorat

Aud mereu sintagma “a nu pune la suflet”...sau „privește detașat”…însă oamenii caută exact contrariul…Vor să trăiască asemenea unei oglinzi, să fie frumoși, sticloși, să strălucească, să uite repede, dar să primească mult...Dar cele mai neprețuite daruri se nasc din gratuitate, din implicare, din gesturi mărunte însă profunde, făcute cu suflet, nu din superficialitatea acestei lumi freudiene...Ca să primești trebuie să dai, să riști..să lupți până la capăt...până la ultima redută, căci un meci nu se câștigă întotdeauna din primul minut.Și poate nu-l câștigi nici la sfârșit, dar rămâne satisfacția încercării, spiritul de sacrificiu, căci un vis adevărat nu se sperie de răsăritul soarelui...Cred că orice om merită totul sau nimic...Până și cele mai puternice cetăți au fost cucerite de curajul și neînfricarea celor care au știut să lupte.

Și ar mai fi o problemă...oamenii nu prețuiesc ceea ce au suficient de mult, iar nemulțumitului i se ia darul...regretele târzii pentru o șansă ratată nu rezolvă nimic, lacrimile vărsate poate din cauza unui orgoliu tâmpit nu-ți mai aduc înapoi acel „ceva” care era doar al tău... Puneți la suflet, învățați să trăiți cu voi, răniți-vă pentru a vă putea vindeca mai apoi, trăiți cu ceea ce vi se întâmplă, implicați-vă, pentru că nu exista durere mai mare decât cea a secundelor care se trec fără să fie trăite, a soarelui care răsare fără să strălucească, sau a viselor pierdute în negura nopții... a ideilor geniale care se pierd înainte să fie spuse, sau a poveștilor frumoase uitate de condeiul scriitorului...