Twitter
Facebook
Flickr
RSS
Acum 11 ani
duminică, 28 februarie 2010
“Viciul nu are graniță”
Sau într-o traducere mai liberă “de năravurile proaste,scăpăm cel mai greu.” De ce? Poate pentru că un obicei bine înrădăcinat în existența noastra poate fi cu greu schimbat. Și când zic obiceiuri rele, sau vicii nu mă refer doar la cafea, fumat (care pentru mulți dintre contemporani constituie un “rău necesar”), ci și la anumite trăsaturi de carcater ce dau contur personalității noastre.Nu prea sunt de acord cu zicala “omul se schimbă”. Își schimbă aparența, look-ul, hainele, parfumul, dar în niciun caz trăsăturile de caracter. Cine știe să mintă se va folosi mereu de “atuul” său, cine nu are scrupule va călca și pe cioburi de sticlă pentru a ajunge unde și-a propus. Și mai contează mult educația pe care fiecare o primește de la ai săi, dorința fiecăruia de autodepășire și modelele pe care le are în viață, capacitatea fiecăruia de a-și asuma greșelile și de a învața câte ceva din șuturile pe care și le ia de la viață.
Oricum viciile sunt( cred eu) niște defecte fără de care nu am putea trăi. Învățăm să trăim cu ele și mai mereu îi învățăm și pe ceilalți de lângă noi să le accepte. Însă oare cât de dispuși suntem noi să acceptăm viciile altora? Mereu ni se vor părea infinit mai multe și mai mari decât cele întâlnite în ograda proprie și personală.
De cele mai multe ori observ că oamenii nu reușesc să se accepte unii pe alții, își complică singuri existența cu reproșuri, refuzând să facă compromisuri, aruncă vorbe grele și sunt primii la arătat cu degetul :”Ăla e !”/ ”Uite ce a facut!” Dar oare, mă întreb eu dacă fiecare dintre noi s-ar privi într-o oglindă ar fi pe deplin mulțumit de ceea ce vede?!
Oricum viciile sunt( cred eu) niște defecte fără de care nu am putea trăi. Învățăm să trăim cu ele și mai mereu îi învățăm și pe ceilalți de lângă noi să le accepte. Însă oare cât de dispuși suntem noi să acceptăm viciile altora? Mereu ni se vor părea infinit mai multe și mai mari decât cele întâlnite în ograda proprie și personală.
De cele mai multe ori observ că oamenii nu reușesc să se accepte unii pe alții, își complică singuri existența cu reproșuri, refuzând să facă compromisuri, aruncă vorbe grele și sunt primii la arătat cu degetul :”Ăla e !”/ ”Uite ce a facut!” Dar oare, mă întreb eu dacă fiecare dintre noi s-ar privi într-o oglindă ar fi pe deplin mulțumit de ceea ce vede?!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
