Fenomenul iubirii apare la Sebastian ca un mod inedit de a descrie universul lăuntric al personajelor. În Orașul cu salcâmi, dragostea apare mai întâi sub o formă adolescentitină("Îl mângâia pe păr,ca să-i facă plăcere şi cu toate astea plăcerea era a ei, fiindcă degetele ei lungi şi subţiri erau înfiorate, cuprinzând între ele acea frunte dreaptă de adolescent torturat.”)și odată cu evoluția personajelor se transformă într-un sentiment profund ("Nu era numai un ocol al unei iubiri, care revenea din amintiri şi din obişnuinţe, din legături uitate şi vechi, dar persistente şi vii încă”). Roman al mailor iubiri și regăsiri,”Orașul cu salcâmi” are un final neașteptat,ce poate surprinde cititorul,dar care denotă sensibilitatea autorului. Diferențele dintre femeia de multe ori inocentă, dar indecisă între pasiune şi obiceiuri aşezate si barbatul statornic si capabil de o mare iubire marchează sfarșitul acestei povești de iubire. Ea cauta să revină la o viaţă aşezată, cu momente de cuminţenie şi momente de amor, distribuire imposibilă de virtuţi şi pofte…iar el înțelege că “la sfârșitul iubirii lor stăteau ca o vapaie de aur și cărbune,ultimele nopți din strada Cerbului și pe cenușa unor asemenea amintiri el știa bine că un se clădesc niciodată căsnicii, ci doar legende uneori.”
In povestea celor doi sunt integrate momente din copilaria eroinei(”.Adriana, Cecilia, Gelu şi Victor se simțeau datori faţă de un soi de jurământ tăcut. Cunoşteau un mister, erau vinovaţi de a-l cunoaşte, trebuiau să-l ascundă. Amintirea acelei seri îi însemna pe toţi patru ca pe tovarăşii unei adunări secrete. Fiecare din ei simţea că ceilalţi trei au luat ceva din independenţa lui, că sunt în stăpânirea unui detaliu ce ar putea să redeschidă azi sau mâine, sau mai târziu o poveste sfârşită în silă şi înainte de vreme. Ştiau cu toţii că o poartă fusese deschisă şi aveau sentimentul că trebuie să păşească dincolo de ea, spre un drum care nu ştiau unde duce, dar care era prea târziu ca să mai fie ocolit”).Sunt surprinse plimbările protagoniștilor între Vii(Este vorba de un tărâm aflat la marginea oraşului, o insulă cuprinsă între două braţe ale unui râu, numite Viia vie şi Viia moartă. Numele nu sunt întâmplătoare, iar Între Vii este spaţiul în care eroii evadează mai degrabă simbolic -un capitol se numeşte întocmai Evadarea-"Tăceau. Urechea li se umplea deodată de acea mare linişte vegetală. Mirosea a larg. (…) Plimbarea acolo era monotonă şi fără surprize. / (…) Era un spectacol odihnitor această lungă trecere printre arbori negri. / Silueta lor se desena în întuneric cu o precizie de decor, şi, dacă n-ar fi fost bătaia vântului pe obraji, dacă n-ar fi fost ticăitul regulat al motorului răspândit pe toată valea, ceasurile dintre Vii ar fi fost nereale. Nici un om, nicio vietate. Doar, departe, luminile oraşului, scăpând uneori printre ramuri. / Nici unul din ei n-ar fi ştiut să spună ce anume le plăcea în aceste plimbări monotone. Poate chiar monotonia lor. Serile erau, sus, în oraş, apăsătoare, prăfuite, pline de zgomote: câini care lătrau, gramofoane, lăutari. Aici însă, între Vii, noaptea era intactă, misterul ei vegetal era întreg."
Autorul descrie minuțios fiecare gest al erionei pentru a face cât mai cunoscute trăirile acesteia. "Pasul ei, de obicei mic şi ferm, se deschidea acum leneş, înăbuşit în covoare, şi împiedicat parcă de o trenă imaginară”/“Umblau în anul acela, pentru prima oară, tramvaie noi, cu scările şi uşile automate, şi când, în urma Adrianei, care se strecura pe platformă, scările se ridicau singure, înainte ca ea să-i mai fi putut face semn, el avea senzaţia că această închidere tăcută a porţilor îl lăsa dincolo de o lume ce continua să vieţuiască fără el, între acele geamuri îngheţate şi luminate viu dinăuntru.”
Romanul împletește romantismul cu idei filozofice de o mare profunzime”Viața e altceva decât un joc, e ceva trist și sfâșâietor de mare”/ “Niciodată nu crezuse că lipsa unui om poate fi mai reală şi mai vastă decât prezenţa lui”/”..e mai ușor să te desparți de viață într-un moment tragic,când o vezi în mare,puțin abstractă,puțin nereală,decât să te desparți de o mie de lucruri care fiecare în parte nu înseamnă nimic,dar care toate la un loc fac o existență.”
Mihail Sebastian rămâne unul dintre autorii mei preferaţi pentru că reuşește să creeze o lume de sentimente. Deși romanul poate părea desuet sau prea romantic, Mihail Sebastián creionează o un univers inocent și sensibil în care oricine s-ar putea regăsi.În acest peisaj, iubirea se împlinește,dar se destramă în final căci oricât de frumos ar străluci soarele,de apus tot trebuie să apună.