Zâmbet colorat

Observ în zilele noastre o tot mai mare laudă din partea anumitor categorii de femei pentru chestii gen „am o relație”...”m-am căsătorit”...”m-am știți voi ce”, de parcă asta te face mai femeie. Și o tot mai mare ciudă a femeilor care depind de un cămin, de un bărbat...fără să fie în stare să fie cineva prin ele însele...ciudă îndreptată împotriva celor care chiar reușesc asta. O încercare mai mult sau mai puțin reușită de a face compromisuri disperate doar pentru a arăta lumii „ca și eu valorez ceva”. Lamentabilul „am ce ține de mână”...indiferent dacă este sau nu persoană potrivită.Mă bufnește râsul când îmi amintesc cât de ofensată mă simțeam la fluieraturile unora când purtam minijup...iar alte distruse ar fi în stare să-și dea singure chiloții jos...poate poate le vede și pe ele cineva. Dar probabil diferența dintre calitate și cantitate își va spune mereu cuvântul.Într-o astfel de lume am înțeles că independența nu înseamnă singurătate..că trebuie să fii femeie pentru tine nu pentru alții, că demnitatea nu costă cât un Rolls Royce, ca îți poți cumpăra singură o ciocolată atunci când ți-e poftă, că cel pe care-l meriți este oricum undeva fără să-l cauți, că pot să fie roiuri de femei în jurul lui...el va rămâne al tău dacă te-a ales pe tine. Nu prin relații false și fericiri mimate te poți împlini și nici nu poți întări un amor slab cu gelozii penibile...mai bine așteptăm ca timpul să ne arate care sunt visele adevărate.

Uneori sunt un copil...nu-mi ajunge nimic...totul e prea mult sau prea puțin. Alteori experiența mă face să mă simt bogată. Între teamă și curaj toamna reușește să-mi facă inima să zvâcnească în surâsuri.

Iată-mă scoasă din inima ta... și așa spațiu era prea mic și simțeam că mă sufoc, în plus ...m-am lovit de toate mojiciile tale...știi am un ghimpe în piept când îți văd ochii privindu-mă strâmb..în ei regăseam altădată primăvara și pe mine...pe furiș mereu...să văd urma pașilor tăi...în drumul tău spre mine! Superficialitatea trece dincolo de aparență și ucide orice vis...nu mai caut motivul...dar tot ceea ar fi putut fi cândva vis este astăzi doar un miraj. În spatele verii stă iarăși o toamnă...Am fi putut călători o mie și una de nopți...prin tot deșertul căutând oaza care să ne „salveze”...dar ai mers prea departe...și așa...ne-am pierdut...eu pe o parte, tu pe alta....astăzi doar nisipul mai știe...