Twitter
Facebook
Flickr
RSS
Acum 11 ani
duminică, 4 aprilie 2010
"Asta mica a crescut mare"
Odată cu noaptea Învierii, iepuraşul s-a gândit să-mi aducă anul acesta pe lângă tradiţionalele produse de Paşte şi minunata vârstă de 20 de ani, înghimbosită bine într-un buchet de lalele roşii. La 20 de ani nu te gândeşti decât la lucruri frumoase şi nu vrei să cauţi decât ceea ce e mai bun în ceilalţi. Uneori te hrăneşti cu speranţe, deşi pentru asta accepţi să fii bârfit, batjocorit, sau oricum altfel, mai puţin, înţeles. Dar nu-ţi pasă ce spun ei, tu ai drumul tău de urmat. Povestea asta cu steaua norocoasă nu e doar o vorbă în vânt. Eşti pregătit să iei palme de la viaţă, să cazi ca bobocu’ în fund, să te ridici din noroi, să te ştergi şi să mergi mai departe.
Îmi place să-i sfidez pe cei care spun “mai ai multe de învăţat!”V-aţi gândit fraţilor cum ar fi viaţa dacă le-am şti pe toate? Pentru ce-am mai trăi?
La 20 de ani eşti fericit când găseşti 5 lei într-un buzunar, lăsaţi uitatului şi dai buzna în magazin să-ţi iei ciocolata preferată (Heidi cu alune întregi). În miez de noapte formezi din memorie numărul celui mai bun prieten ştiind că va fi treaz pentru tine câteva ceasuri, ca să-ţi aline suferinţa. Emoţia unui examen, aprecierea unui prof’pentru răspunsul corect pe care l-am dat, glumele colegilor, plimbările prin parc, dimineţile însorite, gustul cafelelor, insomniile mele (când mă gândesc la… “cum voi arăta când voi fi mare”,”ce comic e încercând să mă ironizeze”,”nu se mai termină sesiunea asta odată”,”iar am uitat pâinea în prăjitor” etc)…toate astea sunt episoadele unui serial în care tinereţea joacă rolul principal. La 20 de ani am libertatea de a fi eu, de a avea vise şi de a putea face ceva pentru ca ele să devină realitate.
Deşi am înţeles demult că nu poţi avea toate lucrurile pe care ţi le doreşti, încă mai pot zâmbi, încă mă mai pot bucura de ceea ce mi se întâmplă….şi încă nu am sufletul ros de moliile invidiei şi ale răutăţii. Şi ştiu că timpul nu stă în loc, dar reuşesc de fiecare dată să-i smulg câte o clipă pe care-o voi păstra pentru eternitate…
miercuri, 31 martie 2010
Figura ratatului: Studiu de caz
Cugetarea zilei: „Rahatul stă şi-aşteaptă să se-mpută”
Definţie: RATÁT, -Ă, ratați, -te, adj. (Adesea substantivat) Care nu a izbutit să se afirme, să se realizeze, să creeze ceva de valoare. ♦ (Despre acțiuni) Nereușit, neizbutit. – V. a rata.
Ratatul nu luptă pentru nimic, el speră să îi cadă totul din cer, el nu are vise, ţeluri, idealuri considerând că toate acestea sunt pure fantasmagorii şi că el nu-şi poate permite să aibă aşteptări pe care nu le va atinge în veci. A visa presupune mici eforturi imaginative, ia timp….şi timpul costă bani. Ori un ratat e prin extrapolare de la definiţia dicţionarului, omul sărac din toate punctele de vedere….
Ratatul îşi plânge de milă şi consideră că orice fleac pe care îl trăieşte este o dramă existenţială, o piatră de încercare în şi-aşa mult încercata-i existenţă. Ratatul se pomeneşte adesea stând în faţa unui computer, schimbând cu neşansă statusuri, pe un yahoo messenger ale cărui utilităţi cu greu le-a deprins…Căci dacă tot s-a inventat netul de ce să nu profite de această singură modalitate de a pătrunde într-o dimensiune diametral opusă capacităţilor sale de reuşită profesională?…Ratatul poate merge în club şi da cu „băţul” în bile pentru că în căpşoru’ său pătrat dovedeşte astfel abilităţi inegalabile…Ratatului îi plac piţipoancele, pentru că sunt singurele fete care râd la glumele lui…Se simte Casanova, şi nu vede că e înconjurat de o turmă de compatrioate aflate exact în aceeaşi situaţie, motiv pentru care reuşesc de altfel să simpatize atât de bine unii cu ceilalţi…( evident, ei nu vor conştientiza niciodată asta).
Ratatul nu recunoaşte când greşeşte pentru că el consideră că a avea personalitate înseamnă a te încăpăţâna peste puteri şi a vedea lucrurile doar din perspectiva-ţi strâmbă şi slută…Căci, atenţie, perspectivele rataţilor sunt întotdeauna strâmbe şi slute!
Ratatul renunţă odată ajuns în faţa unei reuşite remarcabile, întrucât nu i-a fost niciodată dat să ajungă până aici…şi nu-i aşa, o porţie prea mare te duce cu gândul la posibilitatea unei ruşinoase luări în greutate?! Reuşita este unul dintre conceptele neînţelese ale emisferelor cerebrale ale ratatului, un soi de neologism care însă în loc să pătrundă în obişnuinţa lexicală a acestuia, fuge de el, la fel cum fugea Heracles de Hades printre stâncile Olimpului.
Ratatul suferă după iubiri neîmplinite pentru a căror împlinire nu a făcut nimic, dar care i s-ar fi cuvenit cu siguranţă, la fel cum cerului i se cuvin luna şi stelelele. Stilul său de viaţă prozaic îl face să se bălăcească cu nesaţ în lacul mediocrităţii, fără a observa cât de mult şi cât de repede se afundă. El nu va spune niciodată că este incompatibil cu un profil moral superior dar va susţine sus şi tare cum că este din cale-afară de nedreptăţit, de oameni, de soartă şi de Dumnezeu ( în caz că există unul): „Până şi Dumnezeu m-a uitat”! Ratatul se crede un mare singuratic, un geniu neînţeles şi de aceea el se desprinde de turmă… şi nici pe departe pentru că ar fi un paria al societăţii. Căci numai invidioşii ar putea susţine cu argumente contrafăcute o asemenea josnicie. Ratatul nu plantează copaci, vrea doar să culeagă fructele, vorbeşte mereu despre ceilalţi ca fiind mai norocoşi ca el, o face pe-a profu’ încercând să explice unor discipoli ( căci întodeauna se găsesc câţiva) că viaţa e afurisită şi că trebuie să îţi baţi joc de ea rispind-o cum face el prin nopţi nedormite, pierdute cu panarame şi sticle de bautură…
Ratatul are un suflet chircit. Iar această chircire se vede la exterior printr-o proeminenţă ce aduce a rât de porc frustrat, nemulţumit de gustul ştiuleţilor mâncaţi. Ratatul atinge apogeul desăvârşirii sale ca om la o vârstă destul de înaintată când, văzând că prietenii de altădată l-au abandonat după ce i-au băut banii, că panaramele s-au întors la bordel să-şi facă treaba, el rămâne singur cu deşertăciunea în suflet. Nu va recunoaşte nicicând că este un incapacitat, un om născut să facă umbră pământului şi va spune că nu el e de vină pentru alegerile făcute ci viaţa care l-a muşcat de spate şi l-a osândit….
Definţie: RATÁT, -Ă, ratați, -te, adj. (Adesea substantivat) Care nu a izbutit să se afirme, să se realizeze, să creeze ceva de valoare. ♦ (Despre acțiuni) Nereușit, neizbutit. – V. a rata.
Ratatul nu luptă pentru nimic, el speră să îi cadă totul din cer, el nu are vise, ţeluri, idealuri considerând că toate acestea sunt pure fantasmagorii şi că el nu-şi poate permite să aibă aşteptări pe care nu le va atinge în veci. A visa presupune mici eforturi imaginative, ia timp….şi timpul costă bani. Ori un ratat e prin extrapolare de la definiţia dicţionarului, omul sărac din toate punctele de vedere….
Ratatul îşi plânge de milă şi consideră că orice fleac pe care îl trăieşte este o dramă existenţială, o piatră de încercare în şi-aşa mult încercata-i existenţă. Ratatul se pomeneşte adesea stând în faţa unui computer, schimbând cu neşansă statusuri, pe un yahoo messenger ale cărui utilităţi cu greu le-a deprins…Căci dacă tot s-a inventat netul de ce să nu profite de această singură modalitate de a pătrunde într-o dimensiune diametral opusă capacităţilor sale de reuşită profesională?…Ratatul poate merge în club şi da cu „băţul” în bile pentru că în căpşoru’ său pătrat dovedeşte astfel abilităţi inegalabile…Ratatului îi plac piţipoancele, pentru că sunt singurele fete care râd la glumele lui…Se simte Casanova, şi nu vede că e înconjurat de o turmă de compatrioate aflate exact în aceeaşi situaţie, motiv pentru care reuşesc de altfel să simpatize atât de bine unii cu ceilalţi…( evident, ei nu vor conştientiza niciodată asta).
Ratatul nu recunoaşte când greşeşte pentru că el consideră că a avea personalitate înseamnă a te încăpăţâna peste puteri şi a vedea lucrurile doar din perspectiva-ţi strâmbă şi slută…Căci, atenţie, perspectivele rataţilor sunt întotdeauna strâmbe şi slute!
Ratatul renunţă odată ajuns în faţa unei reuşite remarcabile, întrucât nu i-a fost niciodată dat să ajungă până aici…şi nu-i aşa, o porţie prea mare te duce cu gândul la posibilitatea unei ruşinoase luări în greutate?! Reuşita este unul dintre conceptele neînţelese ale emisferelor cerebrale ale ratatului, un soi de neologism care însă în loc să pătrundă în obişnuinţa lexicală a acestuia, fuge de el, la fel cum fugea Heracles de Hades printre stâncile Olimpului.
Ratatul suferă după iubiri neîmplinite pentru a căror împlinire nu a făcut nimic, dar care i s-ar fi cuvenit cu siguranţă, la fel cum cerului i se cuvin luna şi stelelele. Stilul său de viaţă prozaic îl face să se bălăcească cu nesaţ în lacul mediocrităţii, fără a observa cât de mult şi cât de repede se afundă. El nu va spune niciodată că este incompatibil cu un profil moral superior dar va susţine sus şi tare cum că este din cale-afară de nedreptăţit, de oameni, de soartă şi de Dumnezeu ( în caz că există unul): „Până şi Dumnezeu m-a uitat”! Ratatul se crede un mare singuratic, un geniu neînţeles şi de aceea el se desprinde de turmă… şi nici pe departe pentru că ar fi un paria al societăţii. Căci numai invidioşii ar putea susţine cu argumente contrafăcute o asemenea josnicie. Ratatul nu plantează copaci, vrea doar să culeagă fructele, vorbeşte mereu despre ceilalţi ca fiind mai norocoşi ca el, o face pe-a profu’ încercând să explice unor discipoli ( căci întodeauna se găsesc câţiva) că viaţa e afurisită şi că trebuie să îţi baţi joc de ea rispind-o cum face el prin nopţi nedormite, pierdute cu panarame şi sticle de bautură…
Ratatul are un suflet chircit. Iar această chircire se vede la exterior printr-o proeminenţă ce aduce a rât de porc frustrat, nemulţumit de gustul ştiuleţilor mâncaţi. Ratatul atinge apogeul desăvârşirii sale ca om la o vârstă destul de înaintată când, văzând că prietenii de altădată l-au abandonat după ce i-au băut banii, că panaramele s-au întors la bordel să-şi facă treaba, el rămâne singur cu deşertăciunea în suflet. Nu va recunoaşte nicicând că este un incapacitat, un om născut să facă umbră pământului şi va spune că nu el e de vină pentru alegerile făcute ci viaţa care l-a muşcat de spate şi l-a osândit….
P.S: Nu vă înghesuiţi la mine pe blog,
ca sunteţi prea mulţi şi se blochează „server-ul”! ;)
duminică, 28 martie 2010
Albastrul din mine
„Ȋn ziua când voi iubi cu adevărat renunţ la orice. Dar pentru astfel de „amourette” şi mai ales pentru astfel de oameni, este absurd să-mi pierd capul.”(...)
"…şi dragostea moare în mine făcând loc dezgustului….Fapt e că nu pot face nimic, căci „fleacurile” realmente mă îngheaţă." (...)
~
Mi-e greaţă, vreau să vărs….poate pentru că am înghiţit prea multe.Visul a fost frumos dar s-a terminat când m-am împiedicat şi am căzut în braţele laşităţii. Am găsit în tine tot ceea ce e mai urât pe pământul ăsta. Şi ştii?... nu-mi pare rău, trebuia să fii şi tu un nume într-o lista…nu într-un jurnal(după cum te aşteptai probabil), ci într-o listă a dezamăgirilor. Nu mă miră nimic, oamenii vin şi pleacă, ce e mai dureros e faptul că seamănă prea bine unii cu alţii la mojicie, la lipsa lor de valoare, la mentalităţile pe care le au, la faptul că nu au caracter.
Dar să revin, am strâns bine la gură sacul cu dezamăgiri( ca nu cumva să-mi scape vreo una) şi l-am aruncat la gunoi.
Produsele de unică folosinţă ajung într-un singur loc, nu sunt reciclabile.
Nu încerca să înţelegi vreo ceva, nu vei reuşi niciodată. Ca să poţi să vezi în întuneric uneori mai ai nevoie şi de o lampă sau un felinar bun, sau măcar de o brichetă (dar vai, am uitat că tu nu fumezi).
Stai liniştit nu va afla nimeni niciodată că despre tine e vorba, nu-ţi voi face numele public. Pentru mine este o mare ruşine că te-am cunoscut. E ultima oară când mai scriu ceva despre tine. Ai fost un eşec (o lamentabilă eroare de calcul), iar eu sunt genul de om căruia îi plac victoriile!
"…şi dragostea moare în mine făcând loc dezgustului….Fapt e că nu pot face nimic, căci „fleacurile” realmente mă îngheaţă." (...)
~
Mi-e greaţă, vreau să vărs….poate pentru că am înghiţit prea multe.Visul a fost frumos dar s-a terminat când m-am împiedicat şi am căzut în braţele laşităţii. Am găsit în tine tot ceea ce e mai urât pe pământul ăsta. Şi ştii?... nu-mi pare rău, trebuia să fii şi tu un nume într-o lista…nu într-un jurnal(după cum te aşteptai probabil), ci într-o listă a dezamăgirilor. Nu mă miră nimic, oamenii vin şi pleacă, ce e mai dureros e faptul că seamănă prea bine unii cu alţii la mojicie, la lipsa lor de valoare, la mentalităţile pe care le au, la faptul că nu au caracter.
Dar să revin, am strâns bine la gură sacul cu dezamăgiri( ca nu cumva să-mi scape vreo una) şi l-am aruncat la gunoi.
Produsele de unică folosinţă ajung într-un singur loc, nu sunt reciclabile.
Nu încerca să înţelegi vreo ceva, nu vei reuşi niciodată. Ca să poţi să vezi în întuneric uneori mai ai nevoie şi de o lampă sau un felinar bun, sau măcar de o brichetă (dar vai, am uitat că tu nu fumezi).
Stai liniştit nu va afla nimeni niciodată că despre tine e vorba, nu-ţi voi face numele public. Pentru mine este o mare ruşine că te-am cunoscut. E ultima oară când mai scriu ceva despre tine. Ai fost un eşec (o lamentabilă eroare de calcul), iar eu sunt genul de om căruia îi plac victoriile!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
